Violoncelul: părți, cum sună și cum se cântă

Să cunoaștem violoncelul

Familia viorii are patru membri: vioara, viola, violoncelul și contrabasul. Violoncelul este mai mare decât viola și mai mic decât contrabasul. Seamănă cu o vioară, dar, față de mărimea lui, are lateralele mai înalte și gâtul mai scurt.

Numele lui vine din italiană: violoncello înseamnă „violone mic”. Violone era un instrument obișnuit în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, din care s-a dezvoltat mai târziu contrabasul de azi. „Cello” este doar forma scurtă a numelui (în română îi spunem „violoncel”).

Cele patru corzi sunt acordate C, G, D, A, începând cu două octave sub Do central. Asta înseamnă cu o octavă mai jos decât viola. În compartimentul coardelor, violoncelul cântă partea de tenor, iar o orchestră are de obicei 8–12 violonceliști, câte doi la un pupitru.

Familie

Instrument cu coarde (familia viorii)

Tip

Instrument cu coarde și arcuș; corzile pot fi și ciupite

Corzi

C2, G2, D3, A3 (la distanță de o cvintă perfectă una de alta)

Cea mai joasă notă

C2 (coarda C liberă, aproximativ 65 Hz)

Ambitus

De la C2 la A5 (cu flageolete până la A7)

Cheie

Mai ales cheia fa; pentru că ambitusul e foarte larg, se folosesc și cheia de tenor și cheia sol

Transpoziție

Nu (sună cum se scrie)

Mărime

Corpul aproximativ 75 cm (sursele dau 70–76 cm); în total aproximativ 120–125 cm lungime

Lungimea arcușului

71–73 cm

Părțile violoncelului

Un violoncel este făcut mai ales din două feluri de lemn. Fața este din molid (sau din pin); spatele, lateralele, gâtul, cutia cheilor și voluta sunt din paltin. Tastiera este din abanos, iar călușul din paltin. Astăzi există și violoncele din fibră de carbon.

Unele dintre cele mai importante părți sunt ascunse în interiorul corpului. Le poți zări doar prin efe.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

12345678910

1. 1
   Volută (melc) scroll

   Capătul de lemn răsucit din vârful de sus, sculptat din paltin.

2. 2
   Cutia cheilor și cheile pegbox

   Aici corzile se înfășoară pe chei; când rotești o cheie, coarda se întinde sau se slăbește.

3. 3
   Gât neck

   Mânerul lung pe care se mișcă mâna stângă.

4. 4
   Tastieră fingerboard

   O placă netedă de abanos, fără barete; apeși corzile pe ea ca să schimbi înălțimea.

5. 5
   Fața și efele top / f-holes

   Fața boltită, din molid; partea dintre cele două efe vibrează cel mai ușor.

6. 6
   Căluș bridge

   Ține corzile ridicate și le trece vibrația în corp. Stă pe loc doar prin apăsarea corzilor, nu e lipit, iar curbura lui îi permite arcușului să cânte pe câte o singură coardă.

7. 7
   Cordar și acordoare fine tailpiece

   Ține capetele corzilor; acordoarele fine, mici, fac schimbări foarte mici de acordaj.

8. 8
   Suflet sound post

   Un bețișor mic de lemn din interior, ținut prin frecare, nu prin lipire. Sprijină fața și leagă vibrația feței de cea a spatelui.

9. 9
   Bară armonică bass bar

   O fâșie îngustă de lemn de-a lungul feței, pe dedesubt, pe partea piciorului călușului dinspre corzile grave; ea răspândește vibrația pe o suprafață mare a feței.

10. 10
    Țepușă (picior) endpin

    Vârful de metal de jos, care se sprijină pe podea. Un șurub de blocare o ține pe loc, iar vârful poate avea un căpăcel de cauciuc.

Cum se naște sunetul

Arcușul este o baghetă pe care e întins păr de cal. Sacâzul face părul să apuce coarda, s-o tragă după el, apoi s-o lase să alunece înapoi, iar și iar. E ca atunci când freci tare o radieră pe bancă: se lipește, sare, se lipește, sare. Un ciclu „lipește și alunecă” durează exact cât o vibrație a corzii.

Sacâzul este secretul. Datorită lui, părul se ține bine de coardă cât timp e lipit, dar alunecă foarte ușor odată ce pornește. Dacă prinsul și alunecatul s-ar simți la fel, ca la un arcuș fără sacâz, coarda doar ar ofta în loc să cânte.

Cât timp tragi cu arcușul, coarda are mereu forma a două linii drepte, cu un colț ascuțit între ele. Colțul aleargă înainte și înapoi de-a lungul corzii, ca o mărgică ce alunecă pe o sârmă. Forma aceasta îi dă notei un șir întreg de armonice, de 2, 3, 4 și mai multe ori înălțimea principală, ceea ce face sunetul bogat.

Un arcuș mai rapid face coarda să se legene mai larg, deci nota e mai puternică. Dacă apeși mai tare, apar mai multe armonice înalte, așa că sunetul devine mai strălucitor. Aproape de căluș ai nevoie de puțin mai multă apăsare, iar intervalul de apăsare care încă merge devine mai îngust, ca atunci când mergi pe o cărare tot mai subțire.

O coardă singură e prea subțire ca să împingă mult aer, așa că aproape nu se aude. Călușul trece o parte din vibrație în fața de lemn, cam cum un diapazon sună mai tare când îi atingi mânerul de o masă. Sufletul și bara armonică răspândesc mișcarea în tot corpul, iar aerul din cutie rezonează și el. Așa funcționează toată familia viorii.

Uneori o notă se află foarte aproape de vibrația principală a corpului însuși. Cele două se luptă între ele, iar nota tremură și se poticnește, un sunet pe care unii îl compară cu urletul unui lup; de aceea se numește „ton de lup” (wolf tone). Multe violoncele au unul undeva între E și F♯, adesea cel mai ușor de auzit pe coarda C. O greutate mică, numită eliminator de lup, îl poate liniști, dar poate face și tot violoncelul să sune puțin mai șters.

Încearcă: apasă radiera unui creion pe masă și împinge-o încet. Simți cum se lipește, sare, se lipește, sare? Exact asta face părul arcușului cu coarda, de zeci până la sute de ori pe secundă.

Cum se cântă

Stai pe marginea din față a scaunului, cu ambele tălpi pe podea; piciorul stâng poate fi puțin mai în față. Scoate țepușa atât cât marginile violoncelului să se sprijine de partea interioară a genunchilor, iar partea de sus a violoncelului să-ți atingă mijlocul pieptului. Cheia corzii C stă aproape de urechea stângă. Țepușa și cele două tălpi formează un triunghi pe podea.

Ține arcușul relaxat. Degetul mare, îndoit, intră în mica deschizătură dintre talon și înfășurarea de prindere; degetul mic și inelarul stau pe talon, mijlociul poate atinge inelul de metal, iar arătătorul stă ușor pe baghetă. Cel mai important e ca degetul mare să fie relaxat și îndoit.

Mâna stângă face forma literei C, ca și cum ai ține o doză de suc. Degetul mare stă în spatele degetului al doilea și arată de-a curmezișul gâtului, nu de-a lungul lui. Ține cotul ridicat, dar relaxat, și încheietura în linie cu brațul. Când apeși un deget, scurtezi partea care vibrează a corzii, deci nota urcă.

Ca să ajungi la note foarte înalte, mâna stângă se mută spre căluș, în pozițiile înalte (poziția este locul unde stă mâna pe gât). Pe la 1740, violonceliștii au „descoperit” că și degetul mare poate apăsa corzile. Această poziție a degetului mare (capotasto) îi permite mâinii stângi să ajungă în pozițiile înalte, mai ales pe coarda A.

Ca să cânți mai tare, combini viteza și apăsarea arcușului. Notele separate se pot cânta pe coardă, ceea ce sună puternic, dar e obositor și mai greu de ținut împreună, sau cu arcușul care sare de pe coardă, ceea ce sună mai rezonant. Când îți legeni degetul stâng, adică faci vibrato, armonicele cresc și scad, așa că nota sună mai vie. Philharmonia Orchestra spune că un vibrato larg scoate în evidență vocea adâncă a violoncelului și se potrivește perfect pentru o stare tristă, nostalgică.

Dacă atingi o coardă foarte ușor exact la jumătate, fără s-o apeși, obții un flageolet: o notă clară și înaltă, cu o octavă peste coarda liberă. Dacă o atingi la un sfert, obții o notă cu două octave mai sus.

Compozitorii cer și sunete speciale. Col legno înseamnă să lovești coarda cu bagheta de lemn a arcușului, ceea ce sună ca un ciocănel mic. Sul ponticello înseamnă să cânți cu arcușul aproape de căluș, pentru un sunet mai strălucitor, dar sticlos și subțire; sul tasto înseamnă să cânți deasupra tastierei, pentru un sunet mai slab și mai moale. La pizzicato Bartók tragi coarda în sus, ca să se lovească înapoi de tastieră cu un pocnet puternic, folosit ca efect de percuție.

• Cu arcușul (arco)Trage arcușul peste coardă cu viteză constantă. Auzi o notă lungă, care durează cât se mișcă arcușul.
• Ciupit (pizzicato)Trage coarda cu un deget în loc de arcuș. Nota începe cu un pocnet și se stinge singură.
• Apeși coarda ca să urciCoarda A liberă este A3. Cu un deget care apasă aceeași coardă, violoncelul ajunge la A4, cu o octavă mai sus.
• Rămâi jos: sul C, sul GCorzile grave sună mai groase și mai întunecate. Compozitorii scriu sul C sau sul G ca să-ți ceară să rămâi pe ele.

Ambitus și notație

Cea mai joasă notă este coarda C liberă, C2, aproximativ 65 Hz. Fiecare coardă de deasupra este cu o cvintă perfectă mai sus: G2, D3 și A3. Notele mai înalte se cântă apăsând corzile mai sus pe tastieră. Ambitusul violoncelului merge de la C2 la A5, iar cu flageolete poate ajunge la A7.

Fiecare coardă își acoperă porțiunea ei: coarda C aproximativ de la C2 la F3, coarda G de la G2 la C4, coarda D de la D3 la G4, iar coarda A de la A3 la A5.

Violoncelul nu transpune: nota scrisă este nota pe care o auzi. Muzica lui se scrie mai ales în cheia fa, dar, pentru că ambitusul e foarte larg, pentru pasajele mai înalte se folosește cheia de tenor, iar pentru cele foarte înalte cheia sol. Instrumentiștilor nu le place să schimbe cheile prea des.

Atenție la un obicei vechi. Unele partituri mai vechi scriau notele înalte ale violoncelului în cheia sol, cu o octavă mai sus decât sună de fapt. Astăzi, pentru acest registru se folosește în schimb cheia de tenor.

Ascultă

• Cele patru corzi libere: C2, G2, D3, A3Fiecare pas sare în sus o cvintă perfectă. Observă cum sunetul devine mai luminos pe măsură ce urci.
• Cea mai joasă coardă, C2Ascultă bâzâitul gros și întunecat al celei mai joase note pe care violoncelul o poate cânta pe o coardă liberă.
• A3 cu arcușul sau ciupitAceeași notă, în două feluri: nota cu arcușul se ține constant, nota ciupită pocnește și se stinge.
• A3 și A4 pe coarda AO coardă liberă, apoi o notă apăsată, cu o octavă mai sus. Auzi că are aceeași literă?

Istorie și familie

Primele violoncele au apărut în secolul al XVI-lea. Adesea aveau cinci corzi și întăreau mai ales linia de bas în ansambluri. La Cremona, în Italia, constructorul Andrea Amati a stabilit stilul și metodele de construcție ale familiei viorii.

Un violoncel foarte vechi, „King” („Regele”), este un supraviețuitor rar de la mijlocul secolului al XVI-lea. Probabil a fost făcut înaintea unei comenzi regale pentru regele Carol al IX-lea al Franței, dată în jurul anului 1561, și a fost pictat mai târziu. La început a fost un instrument de bas mai mare și a fost micșorat apoi la mărimea violoncelului modern. Astăzi se află la National Music Museum din Dakota de Sud.

Primele violoncele erau mari: cele mai vechi aveau corpul lung de aproximativ 80 cm, mai mare decât standardul de azi, iar toate cele aproximativ 25 de violoncele cunoscute de dinainte de 1700 sunt mari. Pe la 1660 au fost inventate corzile înfășurate cu sârmă de metal, iar la Bologna astfel de corzi ar fi putut ajuta violoncelul: o coardă mai scurtă putea fi totuși destul de întinsă și răspundea repede. Stradivari a hotărât în 1700 să facă violoncele mai mici, iar de pe la 1707 a folosit modelul numit azi forma B.

În secolul al XVII-lea, violoncelul împreună cu clavecinul au devenit perechea obișnuită pentru basso continuo, partea de bas de sub muzică. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, violoncelul a înlocuit viola da gamba bas ca instrument solist, iar Haydn, Mozart și compozitorii de după ei i-au dat tot mai mult de cântat.

Printre lucrările celebre pentru violoncel sunt cele șase suite pentru violoncel solo ale lui Bach, cele cinci sonate pentru violoncel ale lui Beethoven, concertele de Lalo, Dvořák, Saint-Saëns, Elgar și Barber, sonatele de Kodály și Debussy și Bachianas Brasileiras de Villa-Lobos, pentru opt violoncele și soprană. Pablo Casals, Mstislav Rostropovici și Yo-Yo Ma se numără printre cei mai cunoscuți violonceliști.

S-au schimbat și corzile. Corzile de oțel s-au răspândit tot mai mult, mai ales la violoncel. Până în anii 1950, cei mai mulți tineri studenți americani la violoncel foloseau două corzi de oțel și două corzi de mațe înfășurate cu argint; mai târziu, cei mai mulți instrumentiști au renunțat la mațe, doar câțiva mai păstrând mațe înfășurate pe cele trei corzi de jos. O rudă apropiată, vioara tenor din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea, avea o mărime între viola și violoncel.

1. Secolul al XVI-lea
   Apar primele violoncele, adesea cu cinci corzi, ca să susțină basul.
2. Cca 1505–1577
   Viața lui Andrea Amati din Cremona, care a stabilit stilul familiei viorii.
3. Mijlocul secolului al XVI-lea
   Este făcut violoncelul „King”, la început ca instrument de bas mai mare.
4. În jurul anului 1660
   Sunt inventate corzile înfășurate cu metal.
5. Secolul al XVII-lea
   Violoncelul și clavecinul devin perechea obișnuită de continuo.
6. 1700
   Stradivari hotărăște să facă violoncelul mai mic.
7. În jurul anului 1707
   Stradivari începe să folosească modelul forma B.
8. În jurul anului 1740
   Violonceliștii descoperă că degetul mare poate apăsa corzile, iar asta deschide poziția degetului mare.
9. Anii 1950
   Cei mai mulți tineri studenți americani la violoncel folosesc două corzi de oțel și două de mațe înfășurate cu argint.

Primii pași și îngrijire

Înainte să cânți, dă cu sacâz uniform pe toată lungimea părului arcușului. Când termini, slăbește întotdeauna părul înainte ca arcușul să intre înapoi în cutie.

Manualul Yamaha spune că violoncelul este reglat înainte să plece din fabrică și că, dacă simți că are nevoie de mai multe reglaje, trebuie să-l duci la magazinul de unde l-ai cumpărat, pentru că unele reglaje cer o pricepere de specialist. Nu încerca să-l modifici singur.

• Ține violoncelul departe de soarele direct, de locurile foarte calde sau foarte reci, de umiditatea mare sau mică, de praf și de zguduiturile puternice. Mai ales schimbările bruște de temperatură pot face pagube serioase, așa că nu-l lăsa mult timp în mașină.
• Șterge-l cu o cârpă moale și uscată și nu pulveriza insecticid lângă el.
• Schimbă corzile doar câte una. Dacă toate patru sunt scoase, călușul poate cădea, iar cordarul se poate desprinde.
• Verifică călușul când acordezi sau schimbi corzile: el stă între crestăturile celor două efe, partea dinspre cordar stă în unghi drept cu fața, iar fiecare coardă stă în șanțul ei.
• Țepușa este ascuțită, așa că umblă cu grijă cu ea, și strânge bine șurubul de blocare al țepușei, ca violoncelul să nu cadă în timp ce cânți.
• Ține-ți fața departe de violoncel când îl acordezi sau schimbi corzile; o coardă care se rupe brusc îți poate răni ochii sau fața. Nu slăbi prea mult și nu strânge prea tare acordoarele fine, altfel poți strica violoncelul sau pot apărea bâzâituri în timp ce cânți.

Continuă explorarea

• Instrumentele cu coardeO coardă scoate sunet când vibrează. Află cum funcționează familia viorii, chitările și harpele și de ce, apăsând o coardă, nota se schimbă.
• VioaraCunoaște vioara: corzile G D A E, cum un arcuș dat cu sacâz ține coarda cântând, cum se cântă și ambitusul ei de la G3.
• Chitară acusticăChitara clasică (nailon) și chitara folk (corzi de metal): părți, de unde vine sunetul, cum cânți și prin ce diferă.
• Chitară electricăChitara electrică face din vibrația corzilor un semnal pentru amplificator. Cum lucrează dozele și de ce distorsionează.
• Chitară basCel mai grav membru al familiei chitarei: cum lucrează dozele, cum ciupești și apeși corzile, ambitusul și istoria lui.
• UkuleleO chitară cu patru corzi din Madeira și Hawaii. Vezi părțile ei, de ce coarda G e mai sus decât C și cum bați un acord.