Pianul: cum este construit, cum sună, cum se cântă

Sunetul pianului vine din corzi, dar cele care le pun în vibrație sunt un șir de ciocănele mici. Apeși o clapă și un ciocănel lovește o coardă: dacă apeși ușor, sunetul e încet; dacă apeși tare, e puternic și plin. Pagina aceasta îți arată ce se ascunde într-un pian și cum să începi să cânți.

Verificat la 9 octombrie 2026

În această lecție

Să cunoaștem pianul

Pianul este un instrument cu coarde și cu claviatură. Când apeși o clapă, mecanica (tot ansamblul de pârghii care îți transmite mișcarea până la ciocănel) aruncă un ciocănel îmbrăcat în fetru spre niște corzi de metal. Pentru că poate cânta încet sau tare, după cum apeși, a fost numit pianoforte: piano înseamnă încet, forte înseamnă tare. În 1711, Scipione Maffei l-a numit „clavecin cu piano și forte”, prima dată când apare numele de mai târziu.

Sunetul lui vine din corzi, deci face parte dintre instrumentele cu coarde. Dar corzile sunt lovite cu ciocănele, exact ca la țambal, așa că seamănă puțin și cu un instrument de percuție. În sistemul Hornbostel–Sachs, stă printre țiterele din grupa cordofoanelor: cu corzi lovite cu ciocănele și cântat de la o claviatură.

Există două tipuri principale. Pianul cu coadă are corzile paralele cu podeaua și are o lungime de aproximativ 1,5 m până la ceva peste 2,7 m; pianina își ține corzile în picioare, pe verticală, ca să ocupe mai puțin loc. Un pian modern are 88 de clape: 52 albe și 36 negre, cam 7¼ octave.

Familie: Instrument cu claviatură (și instrument cu coarde)
Clasificare: Cordofon, de tip țiteră, cu corzi lovite cu ciocănele, cu claviatură (H–S 314.122-4-8)
Ambitus real: De la A0 la C8 (88 de clape)
Chei: Sistem de două portative (cheia sol + cheia fa)
Transpoziție: Netranspozitor (sună cum este scris)
Dimensiuni obișnuite: Pianul cu coadă are cam 1,5–2,7+ m lungime; pianinele există în variantele spinet, console și studio

Părțile pianului

Un pian are peste zece mii de piese, iar cele mai multe se află în mecanică. Lista de mai jos urmează drumul sunetului: de la degetul tău la ciocănel, apoi la corzi și la placa de rezonanță.

Toate corzile împreună trag de cadru cu o forță de aproximativ 20 de tone (sursele dau între 18 și 30 de tone, în funcție de pian). Fiecare coardă este întinsă cu aproximativ 80–90 kg. De aceea pianul are nevoie de un cadru din fontă.

Să luăm Steinway Model D, un pian de concert foarte răspândit: are 274 cm lungime, 156 cm lățime și 483 kg. Rama lui are 17 straturi de arțar tare, curbate împreună într-o singură bucată (un brevet Steinway din 1878). Clapele sunt din molid european, cea mai lungă având 62,2 cm; placa de rezonanță este din molid Sitka, groasă de 9 mm la mijloc și de 6 mm la margini; ciocănelele sunt din fetru de lână pe lemn de carpen.

Unele părți stau în interiorul sau în spatele instrumentului, unde imaginea nu le poate arăta; numerele lor arată cam unde se află.

De unde vine sunetul

Apeși o clapă și ciocănelul lovește coarda. Dar o coardă singură sună foarte încet, ca un singur elastic întins. Un capăt al ei stă pe căluș, care este lipit de placa de rezonanță, așa că vibrația trece în placa mare, iar placa împinge aerul. E ca atunci când pui un telefon într-un bol gol: vibrează și bolul, iar sunetul crește.

Partea cea mai ingenioasă a pianului este că ciocănelul sare înapoi de pe coardă imediat după ce o lovește, ca să nu rămână pe ea și să înăbușe sunetul. Acesta este eșapamentul, cam ca atunci când atingi o tigaie fierbinte și îți retragi degetul pe loc.

Fiecare clapă are corzile ei, cu o înălțime fixă, așa că tu alegi o clapă, în loc să schimbi lungimea corzii cu degetul, ca la vioară. Cu cât o coardă este mai scurtă, mai subțire și mai întinsă, cu atât nota e mai înaltă. Corzile din bas sunt înfășurate cu cupru ca să fie mai grele, ca și cum ai înfășura lână groasă în jurul unei corzi de sărit, ca să se rotească mai încet; așa pot suna grav fără să fie uriaș de lungi.

La mijloc și sus, fiecare clapă are 3 corzi care sună împreună; mai jos devin 2, iar notele cele mai grave au doar 1. Când o coardă își dă energia plăcii de rezonanță, la început dă mult și repede, apoi mult mai încet. De aceea o notă de pian întâi scade repede, apoi mai sună încet multă vreme, ca o piatră aruncată în apă: întâi o împroșcătură mare, apoi valuri mici și lente.

Ciocănelul lovește coarda cam la 1/7 din lungimea ei (variază după registru), ceea ce slăbește armonica a 7-a (a 7-a notă din seria armonicelor), una care se ciocnește cu celelalte note. Corzile de pian sunt groase și rigide, ca o riglă de oțel care se îndoaie mai greu decât un elastic, așa că armonicele lor de sus sună puțin prea sus; de aceea acordorii „întind” ușor tot acordajul. Întinderea totală pe tot ambitusul depinde de pian: cam 45 de cenți la un Steinway Model M și 60 de cenți la un Model D (1 cent este o sutime de semiton).

Fetrul de lână de pe ciocănel e special: e moale când îl atingi ușor și devine tot mai tare cu cât e strâns mai mult, ca un burete. Așa că, atunci când cânți încet, sunetul e dulce, iar când cânți tare nu e doar mai puternic, ci și cu alt caracter, mai aprins.

De îndată ce degetul tău părăsește clapa, fetrul amortizorului apasă pe coardă și sunetul se oprește, ca atunci când îți pui mâna pe un leagăn care se balansează. Corzile pe care nu le-ai cântat vibrează și ele puțin, odată cu celelalte. Această rezonanță prin simpatie dă pianului acustic sunetul lui bogat.

Încearcă: la un pian acustic, ține apăsată pedala dreaptă (ea ridică toate amortizoarele de pe corzi), cântă un „aaa” puternic spre corzi, apoi oprește-te brusc. Ascultă: corzile îți răspund cu nota pe care ai cântat-o. Aceasta este vibrația prin simpatie.

Cum se cântă

Așază banca la mijlocul claviaturii, cu fața spre pian, și stai pe jumătatea din față a ei. Ține ambele tălpi pe podea, umerii și brațele relaxate și spatele drept. Reglează înălțimea astfel încât coatele să fie cam la nivelul clapelor; distanța e bună atunci când pumnul tău, cu brațul întins înainte, abia atinge capacul clapelor.

Ține mâna ca și cum ai ține ușor un ou, sau ca rotunjimea firească a unei mâini lăsate pe lângă corp. Degetele au numere: degetul mare 1, arătătorul 2, mijlociul 3, inelarul 4, degetul mic 5. Folosește mâna, încheietura și antebrațul ca pe un singur tot și lasă greutatea antebrațului să cadă în clape, ca degetele să nu fie nevoite să apese tare.

Notele grave sunt în stânga, cele înalte în dreapta. Clapele negre vin în grupuri de 2 și de 3: clapele albe din jurul unui grup de 2 sunt C, D și E (Do, Re, Mi), iar cele din jurul unui grup de 3 sunt F, G, A și B (Fa, Sol, La, Si). Înălțimile pianului sunt deja fixe; tu decizi ce clapă, cu câtă forță și cât de repede îi dai drumul, iar toate acestea modelează expresia.

Ca să cânți gama Do major cu mâna dreaptă, folosește 1-2-3 pe C, D, E, apoi trece degetul mare pe dedesubt la F și cântă 1-2-3-4-5 până la C-ul următor; la coborâre, degetul 3 trece peste degetul mare. Mâna stângă folosește modelul invers: 5-4-3-2-1, apoi 3-2-1. În game, degetul mare nu se pune pe clapele negre.

Pedala dreaptă este pedala de prelungire (pedala amortizoarelor): ridică toate amortizoarele, așa că notele continuă să sune după ce ridici degetele. Folosită bine, face sunetul mai plin și mai puternic; ținută prea mult, amestecă armoniile între ele. Când schimbi acordurile, folosește pedalizarea legato: cântă întâi notele noi, apoi ridică pedala și apas-o din nou („cânți–sus–jos”). Ține călcâiul pe podea și folosește partea din față a tălpii, în loc să ridici tot piciorul.

Pedala stângă este pedala de piano (una corda). La pianul cu coadă, mută toată mecanica într-o parte, astfel încât ciocănelele lovesc mai puține corzi, iar sunetul devine mai încet și mai moale; la pianină, apropie ciocănelele de corzi. Pedala din mijloc a pianului cu coadă este sostenuto, care ține să sune doar clapele pe care le țineai deja apăsate când ai apăsat-o; este cea mai puțin folosită dintre cele trei. La pianină, pedala din mijloc este de obicei o pedală de studiu, care coboară o fâșie de fetru între ciocănele și corzi.

Staccato înseamnă note scurte și rapide; un tril înseamnă să alternezi două note cât de repede poți. Ciocănelul pianului cu coadă cade înapoi prin propria greutate, așa că o clapă se poate repeta de peste zece ori pe secundă; ciocănelul pianinei revine cu ajutorul unui arc, cam de 7 ori pe secundă.

Greșeli obișnuite la început: o bancă prea joasă; ultima articulație a degetului (cea de deasupra unghiei) îndoită înapoi, mai ales la arătător și inelar; o încheietură răsucită; și apăsarea bruscă a pedalei când ești emoționat.

1-2-3 pe C D E, degetul mare trece pe dedesubt la F, apoi 1-2-3-4-5 până la C-ul următor. Ascultă ca trecerea degetului mare să sune la fel de lin ca orice altă notă.
De la C-ul de sus, cântă 5-4-3-2-1 în jos până la F, apoi degetul 3 trece peste degetul mare pentru E, D și C.
Cântă notele acordului de C (C, E, G) una câte una, urcând, ca și cum ai ciupi o harpă. Mâna se deschide mai larg decât la un acord.

Ambitus și notație

Muzica pentru pian se scrie pe un sistem de două portative unite printr-o acoladă: un portativ în cheia sol sus și unul în cheia fa jos. Începătorii citesc de obicei cheia sol cu mâna dreaptă și cheia fa cu mâna stângă. Do central (C4) stă între cele două portative; poate fi scris chiar deasupra portativului în cheia fa sau chiar sub portativul în cheia sol.

Cele 88 de clape merg de la nota cea mai gravă, A0 (27,5 vibrații pe secundă), până la cea mai înaltă, C8 (cam 4186 pe secundă). La de deasupra lui Do central, A4, este nota standard de acordaj, cu 440 de vibrații pe secundă.

Pianul nu este un instrument transpozitor: un C4 scris sună C4. În lecția despre transpunere, nota cântată de pian este folosită ca „sunet real”, cu care sunt comparate celelalte instrumente. Câteva piane sunt mai mari: un model Bösendorfer are 97 de clape, cu 9 în plus jos, până la C0. Acele corzi în plus sunt acolo mai ales ca să rezoneze și aproape că nu se cântă niciodată.

Do central (C4) poate sta chiar sub portativul în cheia sol sau chiar deasupra celui în cheia fa.

A0 – C8

Ascultă

A0, C2, C4, C6, C8. Notele grave sunt adânci și sună mult; cu cât urci, nota e mai scurtă și mai strălucitoare și se stinge mai repede.
C4 stă la mijlocul sistemului de două portative; A4 este nota de acordaj de 440 Hz.
Întâi grupul de 2 clape negre, apoi grupul de 3.
De la C1 la C8. Fiecare pas în sus este o octavă: același nume de notă, doar mai sus.

Istorie și familie

Înainte de pian existau deja instrumente cu coarde și claviatură. Clavicordul a apărut în secolul al XIV-lea; o mică tijă de alamă (tangenta) împinge coarda de jos în sus, iar sunetul este atât de încet încât abia îl auzi de la un metru sau doi. Clavecinul a apărut în Italia pe la 1500; ciupește corzile, iar volumul lui rămâne cam același oricât de tare ai apăsa. Țambalul, care lovește corzile cu ciocănele mici, este și el socotit unul dintre strămoșii pianului.

Pe la 1700, la Florența, Bartolomeo Cristofori (1655–1731), care avea grijă de instrumentele familiei Medici, a construit un instrument nou, cu ciocănele și amortizoare. Eșapamentul lui lăsa ciocănelul să cadă imediat după lovitură, iar corzile lui erau mai groase și mai întinse decât ale unui clavecin. Cel mai vechi pian păstrat este unul făcut de el în 1720, cu 54 de clape, aflat acum la The Metropolitan Museum of Art.

Pianul s-a răspândit repede în Germania și în Anglia. J. S. Bach a găsit la început pianele lui Gottfried Silbermann prea grele la cântat și slabe în registrul acut, dar mai târziu le-a lăudat. La Viena, mecanica lui Johann Andreas Stein era luminoasă și sensibilă, iar lui Mozart îi plăcea foarte mult; la Londra, în anii 1770–1780, Broadwood și alții au dezvoltat mecanica englezească, mai robustă.

În secolul al XIX-lea, pianele au devenit mai mari și mai puternice. Francezul Sébastien Érard a inventat dublul eșapament, care permite unei clape să se repete repede: brevetat prima dată în 1808, cu o versiune îmbunătățită brevetată în 1821 pe numele nepotului său, Pierre Érard. Pianele cu coadă folosesc și azi această idee. Cadrele de fontă au înlocuit structurile de lemn, ciocănelele de fetru le-au înlocuit pe cele de piele, iar în anii 1850 firma Steinway & Sons, fondată în 1853 în Manhattan, New York, de Henry Engelhard Steinway, a combinat în pianul cu coadă corzile încrucișate (corzile de bas trec în diagonală peste cele din acut) cu un cadru de fier dintr-o singură bucată, soluții preluate mai târziu de constructori din toată lumea. Ambitusul a crescut de la 5 octave (61 de clape) la sfârșitul secolului al XVIII-lea la 88 de clape, care au început să apară la sfârșitul anilor 1860 și au devenit standard pe la 1900.

Familia pianului cuprinde fortepianul timpuriu, pianul dreptunghiular (square piano), pianul cu coadă, pianina, „pianul-girafă” (o pianină timpurie care stă ca un pian cu coadă ridicat în picioare, cu coada în sus) și pianele digitale și silențioase de azi. Pe la 1860, pianina a înlocuit aproape complet pianul dreptunghiular ca pian obișnuit de acasă.

Secolul al XIV-lea
Apare clavicordul
c. 1500
Clavecinul apare în Italia
c. 1700
Cristofori construiește primele piane la Florența
1720
Cel mai vechi pian păstrat (Cristofori, 54 de clape)
1732
Lodovico Giustini publică 12 sonate, cea mai veche muzică despre care se știe că a fost scrisă și publicată pentru pian
1800
John Isaac Hawkins face prima pianină mică reușită
1808
Dublul eșapament al lui Sébastien Érard este brevetat prima dată (versiunea îmbunătățită, brevetată de nepotul său Pierre în 1821)
1825
Alpheus Babcock, la Boston, face primul cadru de fier dintr-o singură bucată (pentru un pian dreptunghiular)
1826
Jean-Henri Pape, la Paris, brevetează ciocănelele îmbrăcate în fetru
1853
Henry Engelhard Steinway fondează Steinway & Sons în Manhattan, New York
Anii 1850
Steinway combină corzile încrucișate și cadrul de fier dintr-o bucată în pianul cu coadă
1862
Claude Montal, la Paris, inventează pedala sostenuto
1868
Primul pian cu coadă Steinway cu 88 de clape (acum la The Met)
1878
Steinway brevetează rama curbată dintr-o singură bucată

Primii pași și îngrijire

Sunetul unui pian acustic se schimbă după atingerea ta, iar corzile lui rezonează bogat, dar are nevoie de acordaj, ocupă loc și cântărește cam 180–450 kg. Un pian digital este ușor, are buton de volum, nu trebuie acordat niciodată și merge cu căști, dar atingerea și sunetul diferă mult de la o marcă și un model la altul. Piano Technicians Guild (PTG) îți sugerează să le încerci pe amândouă înainte să te hotărăști și notează că unele abilități se pot învăța doar la un pian acustic.

Tabelul comparativ al PTG notează că pianele digitale au între 61 și 88 de clape, nu mereu de mărime completă, și că doar modelele mai bune au clape cu greutate (grele ca la un pian adevărat) și pedale. Merită să verifici aceste lucruri; claviaturile electronice obișnuite nu au clape cu greutate. Înainte să cumperi un pian acustic la mâna a doua, cere unui tehnician de piane calificat să-l verifice: un pian „gratis sau ieftin” poate ajunge cel mai scump dacă trebuie refăcut.

Un pian se dezacordează încet chiar dacă nu cântă nimeni la el, pentru că fiecare coardă puternic întinsă se lungește treptat, mai ales în primul an al unui pian nou. Yamaha recomandă acordajul cel puțin o dată pe an și de două ori în primul an; PTG spune că cei mai mulți producători recomandă trei–patru acordaje în primul an și cel puțin două pe an după aceea. Cât de des, depinde de fapt de cât cânți și de climă.

Și schimbările de umiditate mișcă acordajul. Când e umed, placa de rezonanță se bombează și împinge călușul spre corzi, așa că înălțimea crește; când e uscat, placa se strânge și înălțimea scade. În ambele cazuri, mijlocul claviaturii se schimbă cel mai mult. Schimbările bruște pot chiar crăpa lemnul și slăbi încleierile, cam ca o ușă de lemn care se umflă și se înțepenește în anotimpul ploios.

Ține pianul acolo unde temperatura și umiditatea rămân constante: PTG sugerează cam 20 °C și 42% umiditate relativă și subliniază că umiditatea trebuie să rămână constantă.
Ține-l departe de gurile de încălzire și de aer condiționat, de sobe, uși și ferestre și ferit de soare direct.
Șterge praful cu o cârpă moale; folosește o cârpă separată pentru clape și șterge din spate spre față, nu dintr-o parte în alta.
Dacă clapele sunt murdare, șterge-le cu o cârpă bine stoarsă și cu un detergent blând diluat. Nu folosi niciodată alcool (poate produce crăpături) sau șervețele umede cu substanțe chimice care nu sunt făcute pentru piane.
Spală-te pe mâini înainte să cânți.
O pianină trimite mult sunet prin spate: nu o pune lângă un perete exterior, iar covoarele și draperiile groase ajută ca sunetul să nu ajungă la vecini.
Dacă o notă sună ca două note diferite sau dacă, atunci când cânți tare, apare un bâzâit, roagă un tehnician de piane să verifice.

Sunet de pian: Salamander Grand Piano, de Alexander Holm (licență CC BY 3.0).