Clarinetul: părți, cum sună și cum se cântă

Clarinetul este un instrument de suflat din lemn care își scoate sunetul cu o singură ancie, iar vocea lui merge de la caldă și întunecată la strălucitoare și clară. Cel mai neobișnuit truc al lui: apeși o clapă și nota sare cu o duodecimă, nu cu o octavă ca la flaut. Pagina aceasta vorbește mai ales despre cel mai obișnuit dintre ele, clarinetul în Si♭.

Verificat la 9 octombrie 2026

În această lecție

Să cunoaștem clarinetul

Clarinetul face parte din familia instrumentelor de suflat din lemn. Pe muștiuc stă o ancie, iar corpul este un tub care păstrează aproape aceeași lățime până jos, un cilindru. Clapele și găurile de-a lungul tubului schimbă nota.

Clarinetul este de fapt o familie întreagă. Clarinetul în Si♭ este cel mai folosit și are aproximativ 66 cm lungime. Orchestrele au nevoie și de clarinetul în La, lung de aproximativ 71 cm, care folosește aceleași digitații și același muștiuc. Micul clarinet în Mi♭ are aproximativ 49 cm și sună cu o cvartă mai sus decât cel în Si♭, iar clarinetul bas este cam de două ori mai mare și sună cu o octavă mai jos.

Fiecare sună puțin altfel. Clarinetul în Si♭ are un sunet lucios, strălucitor, bogat și clar. Clarinetul în La este mai blând și mai puțin puternic. Clarinetul în Do este mai strălucitor, mai rece și mai dur și se folosește rar astăzi.

Familie: Instrumente de suflat din lemn (cu o singură ancie)
Tip: Hornbostel–Sachs 422.211.2: o singură ancie, tub cilindric, găuri pentru degete
Ambitus real: D3 – B♭6 (scris E3 – C7)
Cheie: Cheia sol
Transpoziție: Clarinetul în Si♭: sună cu o secundă mare (un ton) mai jos decât se scrie
Mărimi obișnuite: În Si♭ aproximativ 66 cm; în La aproximativ 71 cm

Părțile clarinetului

Un clarinet se desface în cinci bucăți: muștiucul, butoiașul, corpul de sus, corpul de jos și pavilionul. Înainte să cânți, le îmbini una câte una și apoi pui ancia.

Corpul este făcut din abanos african (grenadilla), din ebonită sau din metal; grenadilla este azi lemnul cel mai folosit pentru clarinete. Se fac clarinete și din rășină ABS, un plastic foarte rezistent, care suportă bine schimbările de umiditate.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

De unde vine sunetul

Când cânți, sufli aer cu o presiune doar puțin mai mare decât a aerului din jur, cam cu 3% mai mare. Ancia funcționează ca o ușiță care se balansează singură: respirația ta o împinge spre muștiuc și îngustează deschizătura. Ancia bate între deschis și închis atât de repede încât un curent constant de aer se transformă în pufuri rapide, iar această vibrație este sunetul.

Dacă sufli destul de tare, ancia este împinsă de tot și se închide, așa că nu mai trece deloc aer. E ca atunci când strângi un furtun de grădină până se turtește: apa se oprește. De aceea, o notă înaltă care nu iese adesea nu înseamnă că îți lipsește aerul.

Capătul cu muștiucul este aproape închis de ancie, iar capătul cu pavilionul este deschis, așa că clarinetul se poartă ca un tub închis la un capăt și deschis la celălalt. Într-un astfel de tub, cea mai lungă undă sonoră are aproximativ de patru ori lungimea tubului, cam ca o frânghie lungă în care încape o singură legănare mare și lentă. Unda cea mai lungă dă nota cea mai joasă: D3 real (E3 scris).

Fiecare notă muzicală ascunde un șir de note mai slabe și mai înalte, numite armonice. La notele joase ale clarinetului, membrii 1, 3 și 5 ai acestui șir (cei impari) sunt deosebit de puternici, iar cei pari sunt slabi, ca un pieptene cu fiecare al doilea dinte tăiat scurt. De aici vine sunetul gol al registrului grav. Pe la mijloc (notele de gât) cei pari contează mai mult, iar după ce se deschide clapa de registru diferența aproape dispare, așa că sunetul devine strălucitor și clar.

Clapa de registru deschide o gaură mică, aflată la aproximativ o treime din lungimea părții închise a tubului. Nota sare atunci la o frecvență de trei ori mai mare: cu o duodecimă mai sus, adică o octavă plus o cvintă perfectă. Gândește-te la o coardă de sărit pe care cineva o prinde ușor cu degetele la o treime din lungime, așa că se rotește în trei bucle în loc de una.

Pornind de la pavilion, fiecare gaură pe care o deschizi mută partea care vibrează mai aproape de muștiuc, ca și cum ai tăia cam 6% din tub, iar nota urcă cu un semiton.

Notele de gât au în tub doar două rezonanțe care se potrivesc bine, așa că se dezacordează mai ușor și sună puțin mai slab și mai mat. În celebra alunecare în sus de la începutul lucrării Rhapsody in Blue, specialiștii își acordează rezonanța din gură ca să fie la fel de puternică precum a tubului sau mai puternică, pentru ultima octavă (scris C5 – C6, real B♭4 – B♭5). Seamănă puțin cu felul în care schimbi forma gurii ca să schimbi nota când fluieri.

Încearcă: la „Ascultă”, mai jos, cântă B♭3 și apoi F5. La clarinet au aceeași digitație; singura diferență este clapa de registru. Acum numără în sus de la B♭3 pe o claviatură: F5 nu este doar o octavă mai sus (aceea ar fi B♭4), ci mergi mai departe până la următorul F. Aceasta este o duodecimă.

Cum se cântă

Ține umerii relaxați și degetele ușor curbate. Doar degetul mare drept ține clarinetul, sprijinit sub suportul pentru deget într-o formă naturală de C; nu-l ține îndoit spre spate. Privește drept înainte și nu umfla obrajii. Unghiul dintre clarinet și corp schimbă sunetul: un unghi mai mic sună mai concentrat, dar buza de jos poate apăsa prea tare.

Cel mai obișnuit fel de a așeza gura este ambușura cu o buză: buza de jos acoperă ușor dinții de jos, iar dinții de sus se sprijină ferm pe muștiuc. Ia în gură exact cât trebuie din muștiuc, ca atunci când bei cu un pai: prea puțin și sunetul iese greu, prea mult și sunetul se strică. Unii instrumentiști folosesc în schimb ambușura cu două buze, cu buza de jos peste dinții de jos și buza de sus peste dinții de sus. Unii profesori încep cu ambușura cu două buze și trec la cea cu o buză după ce devine stabilă.

Degetele acoperă și descoperă găurile și clapele-inel ca să schimbe lungimea tubului. Apasă clapa de registru cu degetul mare stâng și aceeași digitație sună cu o duodecimă mai sus: C4 scris devine G5 scris (B♭3 real devine F5). Pentru notele cele mai înalte, gaura de sub arătătorul stâng este folosită și ea ca gaură de registru.

Ca să „îndoi” o notă (să-i modifici puțin înălțimea), schimbă poziția limbii (cu cât mijlocul limbii e mai aproape de ancie, cu atât nota e mai joasă), nu coborî maxilarul. O notă de clarinet poate fi îndoită doar în jos: cam un sfert de ton în registrul grav și până la aproximativ un semiton în registrul mediu. La notele înalte nu mușca, pentru că așa strângi ancia până se închide; profesorii sugerează în schimb să împingi clarinetul în sus cu degetul mare drept și să îndrepți bărbia în jos.

Mai sunt multe de descoperit. Legato schimbă notele doar cu degetele, fără limbă, iar salturile legate de o terță până la o sextă sunt tipice pentru muzica de clarinet. Trilul sau tremolo-ul alternează repede două note; glissando-ul alunecă acoperind pe jumătate găurile sau schimbând digitațiile; frullato înseamnă să rulezi un R în timp ce sufli; multifonicele folosesc digitații speciale ca să sune două sau mai multe note deodată. Staccato-ul dublu și triplu se folosesc rar, pentru că ancia îi stă limbii în cale.

Atinge ușor vârful anciei cu vârful limbii, spunând mai degrabă „da” decât „ta”, ca fiecare notă să înceapă clar. Aici, note scurte atacate cu limba pe F4 real (G4 scris).
Aceeași digitație fără și cu clapa de registru: B♭3 real (C4 scris), apoi F5 (G5 scris).
Cu toate găurile acoperite sună tot tubul și se obține nota cea mai joasă, D3 real (E3 scris).

Ambitusul și scrierea muzicii

Muzica pentru clarinet se scrie în cheia sol. Clarinetul în Si♭ este un instrument transpozitor: ce auzi este cu un ton (o secundă mare) mai jos decât ce e scris. Așadar, un C4 scris sună B♭3, iar un D4 scris sună C4.

Clarinetul în Si♭ se scrie de la E3 la C7 și sună de la D3 la B♭6; în orchestră de obicei nu urcă mai sus de G6 real. Ceilalți membri ai familiei transpun altfel: clarinetul în La sună cu o terță mică mai jos decât se scrie, iar clarinetul în Mi♭ cu o terță mică mai sus. Clarinetul bas sună cu o nonă mare mai jos când e scris în cheia sol și cu o secundă mare mai jos în cheia fa, și coboară până la B♭1 real.

Ambitusul se împarte în registre cu culori diferite (sunet real, cu scrierea între paranteze): registrul grav chalumeau, D3–E4 (E3–F♯4), este întunecat, plin, moale și cald; registrul de gât, F4–A♭4 (G4–B♭4), este puțin mai slab și mai mat; registrul clarion, A4–F6 (B4–G6), este strălucitor, lucios și concentrat; notele cele mai înalte, G♯6–B♭6 (A♯6–C7), sunt stridente și pătrunzătoare.

Scris

Sună

Clarinetul în Si♭: C4 și D4 scrise sună B♭3 și C4, cu un ton mai jos.

D3 – B♭6

Ascultă

O notă joasă, întunecată și goală. În registrul grav, armonicele impare sunt deosebit de puternice.
B♭3 real (C4 scris), apoi F5 (G5 scris): aceeași digitație plus clapa de registru. Nota sare cu o duodecimă, iar sunetul devine mai strălucitor.
Note scurte atacate cu limba în registrul de gât. Ascultă sunetul mai ușor și puțin mai mat.
O notă din registrul clarion: strălucitoare, lucioasă și concentrată.

Istorie și familie

Clarinetul s-a născut din chalumeau, un instrument cu o singură ancie care avea de obicei 8 găuri pentru degete și un ambitus de numai aproximativ o octavă. Putea cânta aproape numai note joase.

Pe la 1700, la începutul secolului al XVIII-lea, familia Denner din Nürnberg a adăugat două clape la chalumeau. Meritul îi este atribuit de obicei tatălui, Johann Christoph Denner (1655–1707), care este considerat în general inventatorul clarinetului. Numele de clarinet înseamnă „trompetă mică”, poate din cauza notelor lui înalte și strălucitoare. Clarinetele cu două clape au rămas în uz până pe la 1770.

Clarinetul a fost ultimul instrument de suflat din lemn care a intrat în orchestră, în perioada clasică vieneză, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1791, Mozart a scris Concertul pentru clarinet în La major, K. 622, pentru clarinetistul Anton Stadler; l-a terminat pe 7 octombrie, iar prima audiție a avut loc la Praga, pe 16 octombrie. A fost scris pentru un clarinet basset, care cobora cu patru semitonuri mai jos. Manuscrisul original s-a pierdut, iar versiunile păstrate rescriu partea solistică astfel încât s-o poată cânta un clarinet obișnuit în La.

În 1812, Iwan Müller a scos un clarinet cu treisprezece clape, o piatră de hotar pentru toate mecanismele de clarinet moderne, iar după el suportul pentru degetul mare a devenit standard.

La începutul anilor 1840, clarinetistul parizian Hyacinthe Klosé și constructorul Louis-Auguste Buffet au împrumutat clapele-inel inventate de Theobald Boehm pentru flaut și și-au brevetat clarinetul în 1844. Se numește sistem Boehm datorită ideii lui Boehm, dar Boehm nu l-a proiectat el însuși. Sistemul Boehm este astăzi cel mai răspândit din lume; țările de limbă germană folosesc sistemul Oehler cu 22 de clape, pe care Oskar Oehler l-a dezvoltat în 1900.

În 1838, Adolphe Sax a construit un clarinet bas cu clape mari și corp drept, felul folosit și astăzi. Rhapsody in Blue a fost cântată prima dată la New York, pe 12 februarie 1924. Începutul ei era scris ca o gamă rapidă, dar clarinetistul Ross Gorman a cântat-o în glumă, la o repetiție, ca o alunecare lungă; lui Gershwin i-a plăcut, iar alunecarea a rămas.

Pe la 1700
Familia Denner din Nürnberg adaugă două clape la chalumeau
1791
Mozart termină Concertul pentru clarinet K. 622 pentru Anton Stadler
1812
Clarinetul cu treisprezece clape al lui Iwan Müller
1838
Clarinetul bas drept al lui Adolphe Sax
1844
Klosé și Buffet brevetează clarinetul cu sistem Boehm
1900
Clarinetul cu sistem german, cu 22 de clape, al lui Oskar Oehler
1924
Rhapsody in Blue începe cu alunecarea clarinetului

Primii pași și îngrijire

Clarinetul în Si♭ este cel mai folosit: ca solist, în orchestre și în fanfare. Un clarinet din plastic (rășină ABS) este foarte rezistent și nu se sinchisește de schimbările de umiditate; unul din lemn poate crăpa când temperatura sau umiditatea se schimbă brusc. Unii profesori sugerează ca, dacă mâinile îți sunt încă mici și nu destul de puternice, să rămâi mai mult timp la clarinetul mai mic în Mi♭, în loc să cânți la cel în Si♭ cu un suport.

Anciile au numere de tărie, iar cei mai mulți elevi încep cu 2,5. Ca să alegi, udă-le pe toate și încearcă-le pe rând, păstrându-le pe cele care răspund ușor, fără mult efort; la început, roagă pe cineva care cântă să aleagă cea mai bună și cea mai slabă, apoi încearcă-le tu ca să simți diferența. Când ajungi la G înalt și mai sus, dacă o notă nu iese și nici măcar nu auzi aer, ancia se închide de tot, iar mai mult aer nu rezolvă problema; încearcă o ancie mai tare cu o jumătate de număr. Dacă auzi aer, probabil nu ai destul muștiuc în gură.

Un clarinet din lemn are nevoie de cea mai multă grijă iarna. Când un clarinet rece se umple brusc cu respirație de aproximativ 36–37 °C, interiorul se încălzește în timp ce exteriorul e încă rece, și poate crăpa, la fel cum un pahar rece poate crăpa când torni apă fierbinte în el. Corpul de sus, aproape de muștiuc, este cel mai expus la crăpături. Încălzește clarinetul sub haină sau lângă corp până ajunge aproape de temperatura camerei, înainte să cânți. Verifică-l din când în când de crăpături și du orice crăpătură repede la un reparator, pentru că fisurile se întind încet.

Pune puțină unsoare pentru plută pe plutele de la îmbinări înainte de asamblare și șterge surplusul înainte să-l pui înapoi în cutie, ca să nu adune praf.
După ce cânți, scoate ancia de pe muștiuc, usucă muștiucul și pune-le deoparte.
Trage ușor o lavetă de curățare curată prin instrument, de la pavilion în sus, ca să scoți umezeala; dacă se blochează, trage încet și niciodată cu smucituri.
Apa se adună ușor la îmbinări, ceea ce poate provoca fisuri, așa că usucă-le cu o cârpă.
Șterge exteriorul de urmele de transpirație fără să apeși pe clape și ține clarinetul departe de soarele direct, de mașinile încinse și de calorifere.
În primele două săptămâni cu un clarinet nou din lemn, nu cânta mai mult de 20–30 de minute o dată.

Sunet de pian: Salamander Grand Piano, de Alexander Holm (licență CC BY 3.0).