Chitara acustică: clasică și cu corzi de metal, cum funcționează

Să cunoaștem chitara acustică

Corpul chitarei are o „talie”, o parte care se arcuiește spre interior la mijloc, iar gâtul ei este împărțit de barete. Primele chitare aveau patru corzi; azi standardul este șase. Chitarele sunt de trei tipuri de bază: acustice cu corzi de nailon (clasice și de flamenco), acustice cu corzi de metal (folk) și electrice. Pagina aceasta este despre primele două.

Cea mai mare diferență sunt corzile. La chitara clasică, corzile 1–3 sunt fire simple și transparente de nailon, iar corzile 4–6 au un miez de aproximativ 200 de fibre de nailon, înfășurat cu sârmă de cupru argintată. La chitara cu corzi de metal, corzile 1–2 sunt de oțel simplu, iar corzile 3–6 sunt înfășurate cu metal, adesea bronz 80/20 sau bronz fosforos.

Corzile de metal sunt întinse mult mai tare: un set de nailon cu tensiune normală (D'Addario EJ45) adună 85,8 lb (38,9 kg) pe cele șase corzi, în timp ce un set de metal 12–53 (EJ16) ajunge la aproximativ 160 lb, cam de două ori mai mult. Ca la un elastic, cu cât o coardă e întinsă mai tare, cu atât e mai greu s-o apeși.

O chitară cu corzi de nailon este aproape mereu mai încetă decât una cu corzi de metal, iar sunetul ei, când bați acordurile, e mai blând; corzile de metal dau un ton clar și tăios. Nailonul se folosește în muzica clasică, flamenco, muzica latino, bossa nova, jazz și pop; metalul în folk, pop, rock, blues, country și bluegrass.

Gâtul chitarei clasice este mai lat (52 mm la prag, la o chitară Yamaha obișnuită), semirotund în spate și se unește cu corpul la tasta a 12-a. Gâtul chitarei cu corzi de metal este mai îngust (43 mm), mai triunghiular în spate și se unește de obicei la tasta a 14-a, așa că ajungi mai ușor la o parte mai mare din tastieră.

Familie

Instrument cu coarde (ciupite)

Clasificare

Hornbostel–Sachs 321.322-5: lăută cu gât și cutie de rezonanță, cântată direct cu degetele

Corzi

6; de nailon la chitara clasică, de metal la chitara folk

Ambitus real

De la E2 la C6 (20 de taste)

Cheie

Cheia sol, scrisă cu o octavă mai sus decât sună

Transpoziție

Sună cu o octavă mai jos decât este scris

Dimensiuni obișnuite

Clasică: 650 mm lungimea corzii (Yamaha C40II); cu corzi de metal: 25,4 in ≈ 645 mm (Martin D-28)

Părțile chitarei

De la cap la coadă, o chitară acustică este alcătuită din părțile de mai jos. Cele două tipuri au cele mai multe părți în comun; diferă prin barele ascunse de rezistență, prin felul în care sunt prinse corzile și prin apărătoarea de la chitara cu corzi de metal: corzile clasice sunt legate de căluș, iar corzile de metal sunt ținute în el de mici știfturi (bridge pins).

Fețele bune sunt adesea „deschise ca o carte”: o bucată de lemn este tăiată în două foi, care se deschid ca o carte, astfel încât fibra lemnului de pe fiecare parte este imaginea în oglindă a celeilalte.

Unele părți stau în interiorul sau în spatele instrumentului, unde imaginea nu le poate arăta; numerele lor arată cam unde se află.

12345678910

1. 1
   Cap și chei de acordaj headstock / tuning keys

   Când rotești o cheie, strângi sau slăbești o coardă; așa acordezi. Chitarele clasice folosesc mai ales mecanici cu roți dințate la vedere.

2. 2
   Prag superior nut

   Mica bucată care ține corzile la capătul dinspre cap, acolo unde o coardă liberă începe să vibreze. Azi este de obicei din os, plastic dur sau alamă.

3. 3
   Gât neck

   Partea lungă pe care o ține mâna stângă. Gâtul chitarei cu corzi de metal ascunde o tijă reglabilă de oțel, groasă de aproximativ 6 mm, care îl împiedică să se îndoaie.

4. 4
   Tastieră și barete fingerboard / frets

   Locul unde apeși corzile, adesea din abanos. Când apeși, bareta de metal devine noul capăt al coardei; fiecare tastă spre corp ridică nota cu un semiton.

5. 5
   Fața (placa de rezonanță) top / soundboard

   Placa subțire din față, adesea din molid sau din cedru roșu de vest, groasă de aproximativ 2,5–3 mm. Vibrația corzilor ajunge la ea prin căluș, iar fața împinge aerul; spatele contează mult mai puțin pentru sunet.

6. 6
   Gura de rezonanță și rozeta sound hole / rosette

   Leagă aerul din interiorul corpului de aerul de afară și ajută la o rezonanță joasă; inelul din jurul ei este un ornament încrustat.

7. 7
   Apărătoare pickguard

   La chitarele cu corzi de metal, o placă subțire lângă gura de rezonanță, care împiedică pana să zgârie fața. Chitara din imagine este una clasică, care de obicei nu are; numărul arată unde stă apărătoarea la o chitară cu corzi de metal.

8. 8
   Bare de rezistență bracing

   Bare subțiri de lemn lipite pe dinăuntru, sub față. Țin forța cu care trag corzile și dau formă tonului: în evantai la chitarele clasice, în X, mai mari și mai puternice, la cele mai multe chitare cu corzi de metal.

9. 9
   Căluș și prag inferior bridge / saddle

   Țin corzile la capătul dinspre coadă și le trec vibrația în față. Călușurile sunt din lemn tare, ca abanosul sau palisandrul; pragul inferior este adesea din os.

10. 10
    Laterale și spate sides (ribs) / back

    Formează marginea și spatele corpului, adesea din mahon, palisandru sau arțar. Spatele contează mult mai puțin pentru sunet decât fața.

De unde vine sunetul

O coardă este atât de subțire încât abia împinge aerul când se mișcă, așa că singură sună foarte încet. Dacă fluturi un bețișor, aproape că nu simți adierea; dacă fluturi un evantai, o simți. Chitara trece vibrația coardei prin prag și căluș în față, iar fața largă poate împinge mult aer.

Corpul nu este de fapt un amplificator: toată energia vine din ciupitul tău, iar corpul doar transformă mai eficient vibrația coardei în vibrația aerului, cam ca membrana unui difuzor. În linii mari, sunetele înalte vin mai ales din fața pusă în mișcare de căluș, în timp ce o mare parte din sunetul grav vine din aerul din corp, care iese prin gura de rezonanță.

Rezonează și aerul dinăuntru. Aerul din gura de rezonanță este împins înainte și înapoi, ca sunetul „huu” pe care îl obții când sufli peste gura unei sticle goale; aceasta se numește rezonanță Helmholtz, iar la chitară cade între F#2 și A2, în funcție de instrument. O gură de rezonanță mai mare dă mai mult volum; una mai mică sună mai încet, dar mai rotund.

Înălțimea unei coarde depinde de patru lucruri: masă, tensiune, lungime și felul în care vibrează. Corzile mai grele, mai slabe și mai lungi sună mai jos. La aceeași lungime și tensiune, ca să cobori o octavă îți trebuie o greutate de patru ori mai mare, așa că pentru corzile grave se folosește un miez subțire înfășurat cu sârmă de metal: mai grele, dar nu prea rigide.

Când apeși o coardă, bareta ia locul pragului ca punct de capăt, coarda devine mai scurtă și nota urcă. La tasta a 12-a coarda are jumătate din lungime, deci sună cu o octavă mai sus; la a 7-a are 2/3, iar E devine B; la a 5-a are 3/4, iar E devine A. Fiecare semiton înmulțește lungimea cu aproximativ 0,944, de aceea tastele devin mai înguste spre corp.

Locul unde ciupești schimbă tonul: lângă căluș sună mai strălucitor, iar dacă ciupești la o treime din coardă lipsesc armonicele a 3-a, a 6-a, a 9-a… Un ciupit spre față pornește tare și se stinge repede; un ciupit paralel cu fața e mai slab, dar sună mai mult.

Imediat după ciupit, coarda are în ea o îndoitură ascuțită, plină de frecvențe înalte; acestea se sting repede, așa că după aproximativ o secundă sunetul devine mai rotund. Corzile de nailon se mișcă larg și au nevoie de mai mult spațiu între ele, de aceea gâturile chitarelor clasice sunt mai late; corzile de metal trag atât de tare încât fața are nevoie de bare de rezistență mai mari și mai puternice.

Încearcă: cântă coarda A liberă (coarda a 5-a) și mișcă încet o bucată de carton înainte și înapoi prin fața gurii de rezonanță. Ascultă cum se schimbă sunetul. Poți să-ți apropii și urechea de gura de rezonanță și să cânți încet note grave între F#2 și A2, ca s-o găsești pe cea care face corpul să sune odată cu tine.

Cum se cântă

La chitara clasică se cântă de obicei stând pe scaun: piciorul stâng pe un suport, talia chitarei pe piciorul stâng și capul chitarei în stânga, ridicat cam la nivelul ochilor. Antebrațul drept este cel care atinge chitara; cotul drept se sprijină pe marginea corpului, cu încheietura și mâna relaxate.

Degetul mare de la mâna stângă sprijină spatele gâtului, iar celelalte degete stau ridicate și apasă cu vârfurile. Apasă chiar lângă baretă, pe partea dinspre cap, nu deasupra ei; altfel carnea degetului oprește vibrația și nota sună înfundat.

Chitariștii clasici ciupesc de obicei cu degetele de la cel mare până la inelar și în mod normal nu folosesc pană; digitațiile se notează cu p (degetul mare), i (arătătorul), m (mijlociul) și a (inelarul). Chitara cu corzi de metal este foarte bună ca să te acompaniezi când cânți cu vocea, mai ales cu pana, bătând acorduri sau cântând acorduri desfăcute (notele unui acord una câte una).

Când bați ritmul, numără cu voce tare: întâi lovește doar pe timpul 1, apoi în doimi, pătrimi și optimi; optimea de pe „și” se bate în sus și de obicei atinge doar cele trei corzi subțiri. Rasgueado din flamenco folosește toate degetele; hammer-on înseamnă să faci o notă să sune lovind tastiera cu un deget al mâinii stângi, iar pull-off, ridicându-l; un capodastru strânge gâtul, ca să urci tonalitatea fără să schimbi pozițiile acordurilor.

• Corzi libere: chitara clasică (nailon)Fără să apeși nicio tastă, ciupește corzile 6, 5, 3 și 1: E2, A2, G3, E4. Ascultă sunetul moale al nailonului.
• Corzi libere: chitara cu corzi de metalAceleași patru corzi libere la o chitară cu corzi de metal: E2, A2, G3, E4. Compară cât de clar pornește fiecare notă.
• Tasta a 12-a: o octavă mai susPe coarda 1 a chitarei clasice, întâi E4 liber, apoi tasta a 12-a, unde coarda are jumătate din lungime: E5.
• Tasta a 13-a: o octavă plus un semitonPe coarda 1 a chitarei cu corzi de metal, E4 liber, apoi tasta a 13-a: F5. Douăsprezece taste fac o octavă, încă una adaugă un semiton.

Ambitus și notație

Muzica pentru chitară se scrie în cheia sol, dar, prin convenție, cu o octavă mai sus decât sună. Unele partituri pun un mic 8 sub cheia sol, ca să-ți amintească faptul că sună cu o octavă mai jos.

De exemplu, coarda a 5-a liberă se scrie A3, dar sună A2 (110 Hz). Cele șase corzi libere se scriu E3, A3, D4, G4, B4, E5 și sună E2, A2, D3, G3, B3, E4 (adică Mi, La, Re, Sol, Si, Mi). Corzile vecine sunt de cele mai multe ori la o cvartă perfectă una de alta; doar între G (coarda a 3-a) și B (coarda a 2-a) este o terță mare.

Nota cea mai gravă este coarda a 6-a liberă, E2 (cam 82,4 Hz). Cea mai înaltă depinde de taste: pe o chitară cu 20 de taste, coarda 1 ajunge la C6, pe una cu 19 taste la B5; în notația pentru chitară, asta înseamnă de la E3 la C7. Coarda a 6-a este adesea acordată cu un ton mai jos, pe D (drop D), adăugând D2 jos.

Ascultă

• Coarda cea mai groasă, E2: nailon sau metalÎntâi chitara clasică, apoi cea cu corzi de metal. Amândouă cântă E2; care pornește mai clar și care sună mai blând?
• Coarda a 5-a, A2 (110 Hz)Nota aceasta este aproape de rezonanța aerului din corp (cam între F#2 și A2). Compară cât de mult și cât de plin sună nota gravă la fiecare chitară.
• Coarda a 3-a, G3Coarda G a chitarei clasice este un singur fir de nailon; coarda G a chitarei cu corzi de metal este înfășurată cu metal. Ascultă diferența de culoare.
• Coarda 1, E4: după ciupitChiar începutul notei este mai ascuțit; după aproximativ o secundă devine mai rotund, pe măsură ce frecvențele înalte se sting.
• Sus pe gât: E5 și F5E5 al chitarei clasice la tasta a 12-a, apoi F5 al chitarei cu corzi de metal la tasta a 13-a.

Istorie și familie

Chitara a apărut în zona Spaniei acum aproximativ 500 de ani (secolele XV–XVI). Chitarele din secolul al XVI-lea erau mult mai mici decât cele de azi, cu patru rânduri de corzi duble, corzi de mațe și barete tot din mațe, legate în jurul gâtului.

Pe la 1600 s-a adăugat un al cincilea rând de corzi, rezultând „chitara spaniolă”. În secolul al XVIII-lea, baretele legate din mațe au făcut loc baretelor fixe din fildeș sau metal, iar spre sfârșitul secolului s-a adăugat un al șaselea rând. Pe la 1800, perechile au devenit șase corzi simple, acordate E–A–D–G–B–E, acordajul folosit și azi.

O mare parte din chitara clasică modernă vine de la constructorul spaniol Antonio de Torres (1817–1892). A început să construiască în anii 1850 și a făcut corpuri mai lungi și mai late, pentru o chitară mai puternică. Nu el a inventat barele în evantai, dar le-a perfecționat și le-a răspândit.

Povestea chitarei cu corzi de metal este americană. C. F. Martin și-a deschis afacerea la New York în 1833, iar la mijlocul secolului al XIX-lea firma Martin a dezvoltat barele în X, care mai târziu au permis chitarelor să reziste la forța corzilor de metal. Muzicienii aflați în turnee aveau nevoie de un volum care să ajungă până în fundul unei săli de concert, așa că firma a trecut destul de repede de la corzi de mațe la corzi de metal, iar chitarele cu corzi de metal s-au răspândit la începutul secolului XX.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, corzile de mațe erau greu de găsit, pentru că mațele erau folosite pentru firele de cusut rănile de pe front. Constructorul newyorkez Albert Augustine a lucrat cu chitaristul Segovia ca să dezvolte corzile de nailon, lansate la sfârșitul anilor 1940.

Rudele chitarei sunt lăuta, vihuela (o verișoară mai mare, cu mai multe corzi) și chitara de flamenco (corp mai subțire, sunet mai viu și mai ascuțit, care se stinge repede), precum și chitara cu douăsprezece corzi, chitara electrică și charango-ul sud-american. Cele patru corzi ale ukulelei au aceleași intervale ca corzile 1–4 ale chitarei, deși la alte înălțimi.

1. Sec. XV–XVI
   Chitara apare în zona Spaniei; chitarele din secolul al XVI-lea au patru rânduri de corzi duble, din mațe
2. c. 1600
   Se adaugă un al cincilea rând de corzi; „chitara spaniolă”
3. 1759
   Cea mai veche chitară cunoscută cu bare în evantai, atribuită lui Francesco Sanguino, Sevilla
4. Sec. XVIII
   Baretele legate din mațe sunt înlocuite de barete fixe; un al șaselea rând de corzi este adăugat în a doua jumătate a secolului
5. c. 1800
   Șase corzi simple, acordate E–A–D–G–B–E
6. 1833
   C. F. Martin își deschide afacerea la New York
7. Anii 1850
   Antonio de Torres începe să construiască, dând formă chitarei clasice moderne
8. c. 1916
   Apare forma de corp Dreadnought
9. Sfârșitul anilor 1940
   Apar corzile de nailon pentru chitara clasică

Primii pași și îngrijire

Când îți alegi prima chitară, ține-o în brațe: mâna stângă trebuie să ajungă la capătul îndepărtat al tastierei; dacă nu ajunge, alege o lungime mai mică a corzii; cei mai mici pot folosi o chitară de mărimea 3/4. Corzile de nailon au o tensiune mai mică decât cele de metal, iar începătorilor li se par adesea mai ușor de cântat. O înălțime mică a corzilor (distanța dintre corzi și tastieră) le face mai ușor de apăsat, dar corzile prea joase produc bâzâit sau note care nu sună, așa că lasă un reparator calificat să le regleze.

Chitarele sunt făcute din lemn; o umiditate de 45%–55% este ideală, iar aerul prea uscat poate crăpa lemnul și poate dezlipi călușul. Ca un elastic, nailonul chiar se strânge când se încălzește (efectul Gough–Joule), așa că la căldură o chitară clasică se dezacordează în sus, mai ales pe corzile 2 și 3.

• De fiecare dată când termini, șterge transpirația și grăsimea cu o cârpă uscată, făcută pentru instrumente; nu folosi o cârpă cu silicon, care poate strica lacul.
• Schimbă corzile de chitară clasică cel puțin o dată la 6 luni, ideal la 3; corzile de metal o dată pe lună sau la câteva săptămâni dacă cânți zilnic, sau cam la 3 luni dacă cânți mai puțin. Schimbă-le pe toate șase odată.
• Acordează fiecare coardă urcând spre notă de dedesubt; dacă o cobori spre notă, tinde să se dezacordeze.
• Pune chitara înapoi în husă sau cutie când nu cânți și scoate capodastrul, în loc să-l lași pus în cutie.
• Nu cânți la chitara clasică mai mult de 2–3 săptămâni? Slăbește corzile cu câteva ture.
• Un gât îndoit, un căluș care se dezlipește sau barete foarte tocite lasă-le pe seama unui reparator profesionist; dacă se dezlipește călușul, nu pune corzi noi până nu e reparat.

Continuă explorarea

• Instrumentele cu coardeO coardă scoate sunet când vibrează. Află cum funcționează familia viorii, chitările și harpele și de ce, apăsând o coardă, nota se schimbă.
• VioaraCunoaște vioara: corzile G D A E, cum un arcuș dat cu sacâz ține coarda cântând, cum se cântă și ambitusul ei de la G3.
• VioloncelulVocea gravă și caldă a familiei viorii: cum face arcușul o coardă să cânte, cum stai cu el și corzile lui C G D A.
• Chitară electricăChitara electrică face din vibrația corzilor un semnal pentru amplificator. Cum lucrează dozele și de ce distorsionează.
• Chitară basCel mai grav membru al familiei chitarei: cum lucrează dozele, cum ciupești și apeși corzile, ambitusul și istoria lui.
• UkuleleO chitară cu patru corzi din Madeira și Hawaii. Vezi părțile ei, de ce coarda G e mai sus decât C și cum bați un acord.