Saxofonul: părți, cum produce sunetul și cum se cântă

Să cunoaștem saxofonul

Saxofonul este un tub de metal cu interior conic: înăuntru se lărgește pe măsură ce coboară. Când sufli, o ancie (o felie subțire de trestie) de pe muștiuc vibrează, și de acolo începe sunetul.

E făcut din alamă, atunci de ce nu este un instrument de alamă? Familiile de instrumente se împart după felul în care pornește sunetul. Cei care cântă la instrumente de alamă fac buzele să vibreze; saxofonul folosește o ancie, deci este un instrument de suflat din lemn. Sunetul lui se îmbină bine atât cu alămurile, cât și cu suflătorii din lemn.

Saxofoanele au mai multe mărimi. Cele patru mai obișnuite sunt sopranul, altoul, tenorul și baritonul. Altoul este aproape întotdeauna în Mi♭; tenorul este aproape întotdeauna în Si♭.

Altoul seamănă cu litera J, cu gâtul (țeava scurtă care ține muștiucul) îndoit la aproape 90 de grade. Tenorul este mai mare, cu muștiuc și ancie mai mari, iar gâtul lui are o curbură ondulată. Cele mai multe soprane sunt drepte, iar gâtul baritonului are o buclă în partea de sus.

Familie

Instrumente de suflat din lemn (cu o singură ancie)

Clasificare

Hornbostel–Sachs 422.212: tub cu o singură ancie și interior conic

Ambitus real

Alto D♭3 – A♭5 (tenor A♭2 – E♭5)

Cheie

Cheia sol

Transpoziție

Alto în Mi♭: sună cu o sextă mare mai jos decât se scrie. Tenor în Si♭: sună cu o nonă mare mai jos

Mărime

Altoul are aproximativ 70 cm înălțime; un tenor dintr-un muzeu măsoară aproximativ 83 cm

Părțile saxofonului

Un saxofon are aproximativ 600 de piese, în patru părți principale: gâtul, corpul, cotul și pavilionul. Tubul are vreo douăzeci și ceva de găuri, dar tu ai doar zece degete. Clapele și tijele îi permit unui singur deget să închidă găuri aflate departe.

Tot metalul este alamă, un aliaj de cupru și zinc. Chiar și un saxofon aurit sau argintat este din alamă pe dedesubt.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

12345678910

1. 1
   Muștiucul mouthpiece

   Intră în gură și ține ancia. Poate fi din plastic, lemn sau metal și se împinge pe pluta de la capătul gâtului.

2. 2
   Ancia reed

   Sursa sunetului. Partea ei plată stă pe muștiuc și deschide și închide deschizătura pentru aer ca o mică supapă.

3. 3
   Ligatura ligature

   O bandă de metal cu șuruburi care ține ancia pe muștiuc. Locul în care o pui schimbă felul în care vibrează ancia.

4. 4
   Gâtul neck

   Unește muștiucul cu corpul. Capătul lui este înfășurat în plută, ca muștiucul să stea etanș și acordajul să poată fi ajustat puțin.

5. 5
   Clapa de octavă octave key

   Se apasă cu degetul mare stâng. Deschide o gaură foarte mică, așa că aceeași digitație sare cu o octavă mai sus; o singură clapă comută între o gaură de pe gât și una de pe corp.

6. 6
   Corpul body

   Tubul principal, în formă de con, care poartă găurile și clapele.

7. 7
   Clapele și pernuțele keys and pads

   Clapele acoperă găurile cu pernuțe rotunde din pâslă îmbrăcată în piele. La alto, cea mai mare pernuță are 5 cm diametru.

8. 8
   Suportul pentru degetul mare thumb rest

   Degetul mare drept stă sub el ca să țină instrumentul.

9. 9
   Cotul bow

   Curba în formă de U care unește corpul cu pavilionul. Îndoaie tubul lung într-o formă pe care o poți ține și schimbă sunetul doar puțin.

10. 10
    Pavilionul bell

    Capătul evazat al tubului, rulat dintr-o singură foaie de alamă în formă de evantai și lipit.

Cum se produce sunetul

Ancia funcționează ca o ușiță care se deschide și se închide. Când sufli, deschizătura dintre ancie și muștiuc se deschide și se închide iar și iar, tăind un curent constant de aer în pufuri. Pufurile acestea pun în vibrație aerul din tub. Pe nota cea mai joasă a altoului, D♭3, asta se întâmplă de aproximativ 139 de ori pe secundă.

Când cânți încet, ancia se leagănă ușor, așa că sunetul este lin și catifelat. Când cânți tare, se leagănă atât de mult încât se lipește complet de muștiuc o dată la fiecare ciclu. E ca și cum ai tăia vârfurile valurilor: apar multe armonice mai înalte, iar sunetul devine strălucitor.

Un tub mai lung dă o notă mai joasă. Când deschizi o gaură, e ca și cum ai tăia tubul în locul acela, așa că nota urcă. Pentru fiecare semiton îți trebuie un tub cu aproximativ 6% mai scurt, deci o octavă cere 12 găuri. Găurile pentru notele înalte sunt mici; cele pentru notele joase sunt mari, iar cele mari au nevoie de clape care să le acopere.

Într-un tub în formă de con sunt prezente toate treptele scării armonicelor: de 1, 2, 3 ori frecvența cea mai joasă și așa mai departe. A doua treaptă este de aproximativ două ori prima, așa că atunci când sari în registrul al doilea ajungi cu o octavă mai sus. Clarinetul are un tub drept, în formă de cilindru; în registrul lui grav sunt prezente mai ales treptele impare (1, 3, 5), așa că sare cu o duodecimă (o octavă plus o cvintă).

Clapa de octavă nu face singură o notă nouă. Ca și cum ai ține ușor în loc prima treaptă a unei scări, deschide o gaură foarte mică ce slăbește rezonanța cea mai joasă, așa că preia conducerea a doua. Oricum, rezonanța cea mai joasă este slabă într-un con, de aceea notele cele mai joase sunt greu de cântat încet, dar mai ușor de cântat tare.

Sunetul saxofonului conține atât armonice impare, cât și pare, unul dintre motivele pentru care sună altfel decât un clarinet. Este și mai puternic decât ceilalți suflători din lemn. Yamaha îi descrie sunetul ca fiind foarte apropiat de vocea omenească, cu cea mai mare gamă dinamică dintre toți suflătorii din lemn.

Gura și gâtul tău sunt și ele un spațiu pentru sunet, cam ca o cameră mică ce face unele note să răsune. Cercetătorii au descoperit că instrumentiștii profesioniști își acordau o rezonanță puternică a gurii chiar puțin deasupra notei dorite, în registrul foarte înalt, altissimo. Amatorii din acel studiu nu făceau asta și nu puteau cânta note altissimo.

Încearcă: găsește două tuburi de carton de lungimi diferite, de exemplu tubul de la un rulou de prosoape de hârtie și cel de la hârtia igienică. Acoperă un capăt al fiecăruia cu palma și bate ușor, apoi ascultă. Tubul mai lung dă sunetul mai jos, la fel cum un saxofon sună mai jos când sunt închise mai multe găuri.

Cum se cântă

Trei puncte țin saxofonul: degetul mare drept sub suportul pentru deget, dinții de sus pe muștiuc și cureaua de gât, care preia cea mai mare parte a greutății. Reglează cureaua astfel încât muștiucul să ajungă exact la buze fără să te apleci. Stai drept, în picioare sau pe scaun, privește înainte și relaxează-te, cu instrumentul vertical în fața ta și înclinat puțin spre dreapta.

Ambușura (felul în care îți așezi gura): buza de jos acoperă dinții de jos ca o pernă, ancia stă pe această buză, dinții de sus se sprijină pe partea de sus a muștiucului, iar colțurile gurii se închid în jurul lui, ca atunci când spui „o”. Nu mușca. Urmele adânci de dinți pe muștiuc înseamnă de obicei că muști.

Sunetul, acordajul și volumul pornesc toate de la respirație. Susține-o din burtă, ca aerul să-și păstreze viteza constantă, în loc să strângi sunetul cu gura. Ca să începi o notă, atinge ancia cu limba și apoi dă-i drumul, ca atunci când eliberezi o ușă pe care o țineai închisă.

Degetul mare stâng apasă clapa de octavă ca să treci în registrul al doilea. Toate saxofoanele folosesc în esență aceeași digitație: aceeași notă scrisă se cântă cu aceleași degete la alto și la tenor, deși cu fiecare muștiuc trebuie să te obișnuiești puțin.

Alte tehnici: growl înseamnă să fredonezi sau să cânți cu vocea în timp ce sufli, pentru un sunet aspru. Trilul este alternarea rapidă dintre o notă și vecina ei de deasupra. Slap tongue înseamnă că limba prinde ancia și o trage, apoi o lasă să se lovească înapoi, pentru o pocnitură ca de percuție. Îndoirile de înălțime (pitch bend) și glissando-urile vin mai ales din schimbarea formei interioare a gurii. Altissimo folosește digitații speciale și acordarea gurii ca să urce peste F♯6 scris.

Învață vibrato după ce ambușura, mâinile, respirația și sunetul sunt stabile, cam după unul sau doi ani. Folosește maxilarul ca pe o balama, mișcându-l foarte puțin, astfel încât înălțimea să coboare și să revină. Cel mult cam în șaisprezecimi la 72–76 de bătăi pe minut; mai repede sună grăbit. Profesorii nu recomandă folosirea diafragmei sau scuturarea instrumentului.

• Notă lungă la tenorO notă lungă și dreaptă, fără vibrato, la saxofonul tenor: D5 scris, C4 real. Exercițiul de note lungi urmărește exact această stabilitate.
• Vibrato la tenorÎntâi o notă dreaptă, apoi aceeași notă cu vibrato din maxilar, la saxofonul tenor (D5 scris, C4 real). Ascultă unduirea caldă pe care o adaugă.
• Notă scurtă atacată cu limba, la tenorLimba eliberează ancia și iese o notă scurtă, la saxofonul tenor: D5 scris, C4 real.

Ambitusul și scrierea muzicii

Toate saxofoanele în Mi♭ și în Si♭ citesc în cheia sol. Ambitusul scris merge de la aproximativ B♭3 la F6, iar multe altouri și tenoruri ajung și la F♯6. Deasupra se află registrul altissimo, care cere un exercițiu special. Ambitusul standard este puțin sub trei octave.

Saxofonul este un instrument transpozitor: nota scrisă și nota pe care o auzi sunt diferite. Partea bună este că toate mărimile folosesc aceeași digitație, așa că nu trebuie să înveți nimic din nou când schimbi instrumentul. Altoul sună cu o sextă mare mai jos decât se scrie: C5 scris sună E♭4. Tenorul sună cu o nonă mare mai jos (o octavă plus o secundă mare): F4 scris sună E♭3.

Așadar, ambitusul real al altoului este D♭3 – A♭5 (aproximativ 139 – 831 Hz), iar al tenorului A♭2 – E♭5 (aproximativ 104 – 622 Hz). Ca să cânte în Do major real împreună cu un pian, altoul citește în La major (3 diezi), iar tenorul în Re major (2 diezi).

Ascultă

• Notă joasă la tenor: B♭2Saxofon tenor, C4 scris, B♭2 real, aproape de nota lui cea mai joasă. Ascultă sunetul gros și grav.
• Tenor cu clapa de octavă: C4Saxofon tenor, D5 scris, C4 real. Nota aceasta folosește clapa de octavă: este în registrul al doilea.
• Notă înaltă la tenor: D5Saxofon tenor, E6 scris, D5 real, aproape de vârful ambitusului scris standard (F6).
• Tenor, de jos în susAcelași saxofon tenor urcând prin trei registre: B♭2, C4, D5 real (C4, D5, E6 scris).

Istorie și familie

Saxofonul este unul dintre puținele instrumente folosite pe scară largă despre care se știe că a fost inventat de o singură persoană, și poartă numele ei: Adolphe Sax. S-a născut la Dinant, în Belgia, în 1814. Tatăl lui era tot constructor de instrumente, iar Sax a studiat flautul și clarinetul la Conservatorul din Bruxelles.

Există mai multe relatări despre motivul pentru care l-a inventat: ca să îmbunătățească sunetul clarinetului bas, din experimente în care punea un muștiuc cu ancie pe un instrument de alamă, ca să unească punctele forte ale suflătorilor din lemn și ale alămurilor, sau ca să facă un instrument asemănător clarinetului care să suprasufle la octavă. L-a construit pe la 1840, l-a prezentat la Paris în 1842 și l-a brevetat în 1846; brevetul cuprindea 8 mărimi.

Armata franceză a adoptat curând saxofonul, iar acesta s-a răspândit și în alte țări. Sax s-a judecat zece ani cu rivalii pentru brevetele lui și a fost sărac la bătrânețe. Conservatorul din Paris a deschis o clasă de saxofon în 1857, predată chiar de Sax.

În orchestră, Arleziana lui Bizet este probabil una dintre primele lucrări care folosesc saxofonul, iar Bolero de Ravel are solo-uri de saxofon tenor și sopran. În Statele Unite a devenit un instrument solist popular pe vremea Primului Război Mondial, apoi unul dintre cele mai importante instrumente soliste din swing și jazz. Printre marii saxofoniști de jazz se numără Coleman Hawkins, Lester Young, Charlie Parker, Sonny Rollins și John Coltrane.

Rude: și clarinetul folosește o singură ancie, dar tubul lui este un cilindru, așa că suprasuflă la duodecimă. Oboiul și fagotul folosesc două ancii și au tot tuburi conice. Sax a inventat și instrumente de alamă, cum ar fi saxhornul, la care se cântă făcând buzele să vibreze.

1. 1814
   Adolphe Sax se naște la Dinant, în Belgia.
2. cca 1840
   Sax creează saxofonul.
3. 1842
   Pe 12 iunie, Berlioz îi dedică lui Sax un articol întreg în Journal des Débats; în același an, Sax se stabilește la Paris și prezintă saxofonul.
4. 1844
   Un saxofon bas în Si♭ este prezentat la Expoziția industrială franceză.
5. 1846
   Sax brevetează saxofonul la Paris; brevetul cuprinde 8 mărimi.
6. 1857
   Conservatorul din Paris deschide o clasă de saxofon predată de Sax.
7. 1894
   Sax moare la Paris.
8. Mijlocul anilor 1920
   O formație de jazz obișnuită are cinci saxofoane.
9. 1928
   Saxofonistul Johnny Hodges intră în orchestra lui Duke Ellington.

Primii pași și îngrijire

Pentru primul saxofon, altoul este o alegere bună: e mai ușor de cântat decât sopranul, cureaua îi preia cea mai mare parte a greutății și e mai ușor de întreținut. Începe cu un muștiuc standard și o ancie de tărie în jur de 2½ și exersează note lungi și ambușura. Muștiucul și ancia trebuie să se potrivească între ele, așa că întreabă la un magazin de instrumente dacă nu ești sigur.

Tăriile anciilor merg de obicei de la 2 la 5; un număr mai mic înseamnă o ancie mai subțire. Tăriile 2 și 2,5 vibrează ușor și sună mai strălucitor; 4 și 5 sunt mai greu de suflat și sună mai gros și mai cald. Anciile se uzează: una ține de obicei cam una–două săptămâni, iar sunetul se schimbă când treci la una nouă; anciile sintetice (din rășină) țin mai mult. Un muștiuc îngust cu o ancie prea moale poate face ancia să se închidă pe muștiuc, iar sunetul se poate tăia brusc.

• Înainte de asamblare, pune puțină unsoare pentru plută pe pluta de la capătul gâtului, unde intră muștiucul, și nu strânge gâtul sau clapele când îmbini instrumentul.
• După ce cânți, scoate ancia, curăță muștiucul cu o lavetă mică (ai grijă să nu-i strici vârful subțire), apoi usucă interiorul gâtului.
• Cu gâtul scos, lasă laveta să cadă prin pavilion și trage-o afară prin capătul de sus al corpului, unde se prinde gâtul (la sopran, alto și tenor; la bariton e altfel).
• Dacă o pernuță e udă, pune hârtie de curățat între pernuță și gaură și apasă ușor clapa de câteva ori, apoi mută hârtia și repetă de două–trei ori; nu trage hârtia afară cât timp clapa e apăsată.
• La fiecare 2–3 luni, pune o picătură mică de ulei pentru clape la ambele capete ale tijelor și șterge surplusul; o clapă care scârțâie înseamnă că a venit momentul.
• Nu demonta singur clapele. Dacă notele joase devin greu de cântat, se poate ca o pernuță să nu mai închidă etanș; du saxofonul la un magazin de instrumente să-l verifice.
• Vârful muștiucului este subțire și se poate crăpa sau ciobi dacă îl scapi, ceea ce schimbă sunetul.

Continuă explorarea

• Instrumentele de suflat din lemnInstrumentele de suflat din lemn scot sunet cu aerul care vibrează într-un tub. Află cum funcționează flautele, anciile și găurile pentru degete.
• FlautulFără ancie: sufli peste marginea unei găuri. Află părțile flautului, cum se naște sunetul, cum se cântă și ambitusul.
• ClarinetulO ancie se deschide și se închide ca o ușiță și face aerul să vibreze. Află părțile, saltul de duodecimă și cum cânți.