Bateria: părți, cum sună și cum se cântă

Bateria este inima care bate în rock, pop, jazz și multe alte stiluri. Un singur om cântă la ea cu două mâini și două picioare, iar fiecare membru are altă treabă. Aici poți vedea ce face fiecare parte, cum își scot sunetul tobele și talerele și cum să începi să cânți.

Verificat la 9 octombrie 2026

În această lecție

Să cunoaștem bateria

În engleză, bateria se mai numește drum set sau trap set. Este „o mică baterie mixtă de percuție la care cântă un singur muzician”: câteva tobe și câteva talere, toate cântate de o singură persoană. Ea ține pulsația în rock, pop, jazz și multe alte stiluri.

Numele trap set vine din primele vremuri. Toboșarii foloseau tot felul de dispozitive, numite contraptions, ca să facă efecte sonore, iar cuvântul a fost scurtat la traps.

Nu există o alcătuire fixă. Yamaha spune că, dacă ar trebui numită o baterie de bază, aceasta ar fi una din cinci piese: o tobă mare, o tobă mică și trei tom-tomuri, socotind și tomul de podea, cu un ride, un crash și un hi-hat ca talere. Unii toboșari adaugă a doua tobă mare, mai multe tom-tomuri sau mici extra, cum ar fi un wood block.

În sistemul Hornbostel–Sachs, pe care cercetătorii îl folosesc ca să clasifice instrumentele, tobele sunt membranofone: vibrează o membrană întinsă. Talerele sunt idiofone: vibrează tot instrumentul. Așadar, bateria este un amestec din amândouă. Fapt amuzant: un taler care atârnă și este lovit din exterior este pus în aceeași grupă ca un clopot.

Familie: Percuție
Clasificare: Un ansamblu de membranofone și idiofone (Hornbostel–Sachs 211.212.11--111.242.121, revizuirea MIMO)
Ambitus real: Fără ambitus fix: cele mai multe părți nu au o înălțime clară
Cheie: Cheie neutră (de percuție): două linii scurte verticale
Transpoziție: Nu este instrument transpozitor
Mărimi (un exemplu): Yamaha Stage Custom Birch, 5 piese: tobă mare de 22", tobă mică de 14", tom-tomuri de 10" și 12", tom de podea de 16"

Părțile bateriei

Tobele unei baterii sunt făcute în principiu din lemn. Doar toba mică se face din multe materiale, de exemplu lemn sau metal, ca instrumentiștii să poată alege. Fețele tobelor erau odinioară din piele de animal, dar azi cele mai multe sunt dintr-o folie subțire de plastic.

Talerele sunt din bronz, un aliaj de cupru și staniu, uneori cu puțin argint. SABIAN, de exemplu, face aliajul B20 din 80% cupru și 20% staniu, plus o urmă de argint. Așezarea obișnuită merge de la mic și înalt, în stânga toboșarului, la mare și grav, în dreapta. Singura excepție este cea mai mare tobă dintre toate, toba mare de la picioarele toboșarului.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

Cum se produce sunetul

Un băț lovește fața întinsă a tobei, iar fața se mișcă în sus și în jos și împinge aerul, transformându-l în sunet. Funcționează puțin ca un elastic: cu cât îl întinzi mai tare, cu atât sunetul e mai sus. Și cu cât toba e mai mare, cu atât sunetul e mai jos.

Dar fața unei tobe nu vibrează la fel de ordonat ca o coardă. Vibrează în multe forme deodată, iar frecvențele lor nu sunt multipli întregi ai celei mai joase; a doua formă a unei fețe de tobă ideale are aproximativ 1,59 ori frecvența primei. E ca o mulțime în care fiecare fredonează altă notă: poți spune dacă mulțimea sună sus sau jos, dar nu poți cânta înapoi o singură notă clară. De aceea tobele nu au o înălțime clară, deși sună totuși mai sus sau mai jos.

Cele mai multe tobe ale bateriei au două fețe, cu aer prins între ele. Lovești fața de sus și aceasta comprimă aerul, aerul împinge fața de jos, iar împingerea merge înainte și înapoi până se stinge. Gândește-te la două trambuline unite printr-o pernă de aer: sari pe una și se mișcă și cealaltă. De aceea mișcările celor două fețe vin în perechi, uneori în aceeași direcție, alteori în direcții opuse.

Secretul tobei mici este dedesubt. Când lovești fața de sus, fața de jos tremură și lovește întruna sârmele apăsate pe ea, ceea ce adaugă un zornăit strălucitor. Ridică sârmele și toba sună cu totul altfel. Într-un experiment Yamaha, sfoara, elasticele și celofanul n-au făcut aproape nimic, în timp ce firul de pescuit s-a apropiat cel mai mult de sârmele adevărate, pentru că sârmele au nevoie de o anumită greutate și elasticitate.

Corpul tobei funcționează ca o boxă care răsună împreună cu fețele. Un corp mare sau adânc sună gros și plin; unul mic sau puțin adânc sună strălucitor și ușor. Corpurile au și o mică gaură de aer. Fără ea sunetul e sufocat, iar la toba mare gaura mai înmoaie și reculul pe care îl simte piciorul când fața se bombează și revine.

Toba mare este un instrument puternic: într-un experiment, o tobă mare de orchestră a produs la vârf până la 20 de wați de putere acustică, mai mult decât orice alt instrument din orchestră. Când e lovită foarte tare, fața se întinde mai mult pentru o clipă, așa că sunetul începe cu aproximativ 10% mai sus, aproape un ton, și apoi alunecă în jos pe măsură ce vibrația scade.

Un taler este o placă subțire de metal, iar când e lovit, toată placa vibrează în multe feluri deodată. Nici aceste vibrații nu sunt multipli întregi, așa că un taler nu are o înălțime clară. Cercetătorii au scuturat talere cu o mașină la o singură frecvență și au împins încet tot mai tare. Vibrația a trecut de la regulată la tot mai dezordonată, până a devenit haotică, iar haosul acesta suna foarte asemănător cu un taler lovit tare cu o baghetă. Talerele subțiri ajung ușor în această stare, iar cercetătorii spun că de aici vine sunetul sclipitor al crash-ului.

Încearcă: întinde folie alimentară peste un bol și prinde-o strâns cu un elastic. Bate ușor în ea cu un bețișor chinezesc. Apoi întinde folia mai tare sau mai slab și ascultă: sunetul urcă sau coboară? Pune câteva boabe de orez deasupra și bate din nou; orezul care sare arată cum vibrează membrana.

Cum se cântă

Reglează scaunul astfel încât, când stai jos, piciorul drept să fie exact în fața tobei mari. Relaxează-te, nu sta prea în spate și ține-ți greutatea în mijlocul scaunului. Piciorul drept merge pe pedala tobei mari, iar piciorul stâng pe pedala hi-hatului. Cei mai mulți toboșari își încrucișează mâinile: mâna dreaptă pe hi-hat, mâna stângă pe toba mică. Stângacii pot renunța la încrucișare și pot cânta hi-hatul cu mâna stângă și toba mică cu dreapta.

Ține bățul cam între un sfert și o treime din lungime, măsurat de la capătul lui; fiecare băț are un punct de echilibru în care sare cel mai ușor. Prinde-l între buricul degetului mare și prima falangă a arătătorului și lasă celelalte trei degete să stea ușor pe el. Ține bățul în linie cu antebrațul. Când ții ambele bețe la fel, priza se numește matched grip; priza tradițională (traditional grip) este mai grea.

Să lovești o tobă e ca atunci când driblezi o minge de baschet: o împingi în jos și o lași să urce singură. Aceasta este lovitura cu revenire (rebound), unul dintre cele mai importante feluri de a cânta fără încordare. Yamaha spune că felul corect nu este să strângi tot timpul, ci să pui forță doar în momentul impactului, și de aceea chiar și profesioniștii mai scapă uneori câte un băț. Înainte să începi, ține bețele într-un V întors, cu vârfurile la 2–3 cm deasupra mijlocului feței, nu sprijinite pe ea, altfel faci zgomot înainte să începi.

Pentru picioare există două stiluri principale. Heel-up înseamnă să ridici călcâiul și să apeși cu tot piciorul: e ușor să rămâi puternic, greu să cânți încet. Heel-down înseamnă să ții călcâiul jos și să folosești glezna: e ușor să cânți încet, greu să rămâi puternic.

Cântă ride-ul cu vârful bățului și crash-ul cu umărul lui, partea în care bățul se îngroașă. Toba mică are multe sunete: dacă lovești cercul și fața deodată, obții un rimshot deschis. Pentru un rimshot închis (cross-stick), folosit în bossa nova și în alte stiluri, prinzi bățul între degetul mare și arătător și lovești cercul cu capătul gros. În jazz și în balade se folosesc des pensule (măturici) în loc de bețe, care sunt mult mai încete.

Toboșarii exersează rudimente, modelele de bază de lovituri. Percussive Arts Society (PAS) enumeră 40 de rudimente internaționale în patru grupe: rulouri, paradiddle-uri, flam-uri și drag-uri. Societatea sugerează să exersezi încet, apoi repede, apoi din nou încet.

Mâna dreaptă cântă optimi pe hi-hat, mâna stângă lovește toba mică pe timpii 2 și 4, piciorul drept lovește toba mare pe timpii 1 și 3. Unul dintre cele mai simple ritmuri.
Notele de pe hi-hat sunt de două ori mai dese, șaisprezecimi, așa că ritmul pare mai aglomerat.
Cu talerele apăsate unul pe altul, sunetul e scurt și strâns; deschide-le și răsună mai lung și mai tare.
Același ritm cu mâna dreaptă pe talerul ride: fiecare lovitură e clară și separată.
Lovituri foarte încete pe toba mică, între cele normale. În notația pentru tobe se arată cu paranteze în jurul capului notei.
La sfârșitul unei secțiuni ritmul se oprește, iar toboșarul cântă un rulou de la toba mică la tomul înalt și la tomul de podea, apoi aterizează pe un crash împreună cu toba mare.

Cum citești notația pentru tobe

Cele mai multe părți ale bateriei nu au o înălțime clară, așa că nu există o înălțime scrisă care să fie transformată într-o înălțime reală. Bateria nu este instrument transpozitor și nu are ambitus în sensul obișnuit. Muzica pentru tobe se scrie de obicei cu o cheie neutră, două linii scurte verticale, care îți spune că fiecare linie sau spațiu înseamnă un instrument, nu o înălțime.

Tobele folosesc capete de notă rotunde și pline (●), iar talerele un cap în formă de ×, amândouă cu codiță. Nu există o regulă fixă despre ce instrument stă pe ce linie; Yamaha subliniază că fiecare autor face puțin altfel. De aceea partidele de tobe vin de obicei cu o legendă. Percussive Arts Society a publicat ghidul lui Norman Weinberg, Guide to Standardized Drumset Notation, ca să-i ajute pe oameni să scrie partide de tobe clare.

Iată o așezare obișnuită, din legenda de percuție a unei universități. Toba mare în primul spațiu, tomul de podea în al doilea spațiu, toba mică în al treilea spațiu, tomul mijlociu pe linia a patra și tomul mic în spațiul al patrulea. Cu capete ×: hi-hatul lovit cu bățul pe linia a cincea, ride-ul în spațiul de deasupra portativului, crash-ul pe prima linie suplimentară de deasupra și hi-hatul cântat cu piciorul în spațiul de sub portativ.

Încă câteva semne: + înseamnă închis sau înăbușit, o înseamnă deschis și cu rezonanță, iar parantezele în jurul unui cap de notă înseamnă o ghost note foarte încetă. RH, LH, RF și LF înseamnă (în engleză) mâna dreaptă, mâna stângă, piciorul drept și piciorul stâng. Uneori partida spune doar „fill in”, ca să improvizezi un fill, sau doar „Bossa Nova” cu o linie ondulată, ca să cânți propriul tău ritm de bossa nova.

O așezare obișnuită. Tobele, de jos în sus: toba mare, tomul de podea, toba mică, tomul mijlociu, tomul mic.

Talerele au capete ×. De jos în sus: hi-hat cu piciorul, hi-hat cu bățul, ride, crash.

Ascultă

Cu cât toba e mai mare, cu atât sunetul e mai jos: toba mare, tomul de podea, tomul înalt, apoi toba mică, cu zornăitul sârmelor ei.
Hi-hatul închis e scurt, hi-hatul deschis răsună; ride-ul e clar, lovitură cu lovitură; crash-ul e o izbucnire strălucitoare care se stinge repede.
Compară o lovitură pe fața tobei mici cu un clic sec pe cerc.
Toba mare și toba mică fac coloana vertebrală, hi-hatul taie pulsația în bucăți mai mici, iar un crash marchează începutul.

Istorie și rude

Înainte de baterie, toba mare, toba mică și talerele erau adesea cântate de oameni diferiți. Cronologia Vic Firth începe în 1865, după Războiul Civil American, când toboșarii au început să încerce să facă singuri treaba unei întregi secții de percuție. Mai întâi a venit double drumming: ambele mâini cântau la toba mare și la toba mică, fără picioare.

Bateria a apărut în Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu ragtime-ul și jazzul. Toboșarul din New Orleans Edward „Dee Dee” Chandler a fost poate unul dintre primii care au cântat la toba mare cu o pedală simplă de picior, în timp ce cântau cu mâinile la toba mică, și este adesea prezentat ca punctul de pornire; Smithsonian notează că alții făcuseră asta înaintea lui. Singura lui fotografie cunoscută, din 1896, cu formația lui John Robichaux, arată în colț o pedală pe toba mare.

În 1909, William F. Ludwig a brevetat o pedală cu arc pentru toba mare. Fiabilă și ușor de transportat, pedala a devenit o parte fixă a bateriei, iar până în anii 1920 era standard. Hi-hatul s-a născut dintr-o pereche de scânduri prinse cu balamale, cu talere mici, care stăteau pe podea; hi-hatul pe care îl știm a prins formă de la sfârșitul anilor 1920 până pe la 1930.

La începutul secolului al XX-lea, toboșarii au adăugat la baterie tobe chinezești, iar pe la anii 1930 acestea au lăsat locul tom-tomurilor montate pe stative. Gene Krupa a lucrat cu Avedis Zildjian la talere mult mai subțiri, creând primele talere crash și splash pentru baterie. În anii 1930 și 1940 s-au adăugat mai multe talere, s-a renunțat la multe dispozitive de efecte sonore, iar bateria modernă a prins formă.

În anii 1940, Kenny Clarke a mutat ținerea principală a pulsației pe talerul ride și a strecurat fill-uri neașteptate pe toba mare și toba mică, ca să-i răspundă solistului. Fețele de plastic au apărut la mijlocul anilor 1950: Evans spune că Chick Evans le-a inventat în 1956, în timp ce Remo spune că a lansat prima față sintetică de succes în 1957 și a primit un brevet în 1960. Fețele de plastic nu se sinchisesc de umezeală sau de temperatură, așa că sunt mai ușor de întreținut decât pielea.

Strămoșul tobei mici este tabor-ul medieval european. Taborurile mai mari se cântau cu două bețe și aveau sârmele mutate pe fața de jos, devenind toba de marș (side drum), care din secolul al XIV-lea mărșăluia cu infanteria elvețiană alături de fluiere. Talerele au ajuns în Europa din Turcia otomană în secolul al XVIII-lea. Potrivit Zildjian, în 1618 armeanul Avedis I a descoperit la Constantinopol un procedeu secret de tratare a aliajului și l-a folosit ca să facă talere, iar în 1623 sultanul i-a dat numele Zildjian, care înseamnă făuritor de talere. Printre rudele bateriei se numără timpanele, congas, bongos și tabla indiană.

1618 / 1623
Avedis I își descoperă procedeul pentru aliaj și primește numele Zildjian, „făuritor de talere” (după relatarea Zildjian)
Secolul al XVIII-lea
Talerele ajung în Europa din Turcia otomană
1865
După Războiul Civil American, toboșarii încep să acopere singuri o întreagă secție de percuție (double drumming)
1896
O fotografie de formație arată o pedală pe toba mare a lui Dee Dee Chandler
1909
Ludwig brevetează o pedală cu arc pentru toba mare
1927
Walberg și Auge lansează stativul Charleston, apropiat de hi-hatul de azi
Anii 1930
Krupa și Zildjian creează primele talere crash și splash pentru baterie
Anii 1940
Kenny Clarke mută ținerea principală a pulsației pe talerul ride
Începutul anilor 1950
Louie Bellson aduce în prim-plan bateria cu două tobe mari
1956–1957
Apar fețele de plastic pentru tobe (Evans și Remo au fiecare propria relatare)

Primii pași și îngrijire

Ca să alegi bețele, Yamaha sugerează să încerci perechea cea mai subțire, apoi pe cea mai groasă, apoi să cobori treptat înapoi și să alegi perechea cea mai groasă care încă ți se pare ușoară. Bețele mai groase sună mai greu și mai tare. Cele mai multe bețe de azi sunt din hickory; arțarul este mai ușor. Un vârf rotund atinge fața la fel din orice unghi, așa că sună constant și li se potrivește începătorilor; vârfurile de nailon sar mai mult și sună mai ascuțit decât cele de lemn.

Acasă poți începe pe un pad de exersare. Yamaha recomandă tipul pe stativ, ca să poți sta jos și să-ți exersezi în același timp picioarele, și spune că padul ei de cauciuc este rezistent; padurile din plasă (mesh) pot fi întinse, dar se slăbesc încet cu folosirea și trebuie schimbate din când în când.

Tobele de obicei nu se acordează pe do-re-mi. Acordezi fiecare tobă până răsună bine și sună cum îți place, cu aceeași înălțime de jur împrejurul feței. Strânge întâi toate șuruburile cu degetele, apoi strânge-le câte puțin cu o cheie de tobă, în cruce, ca piulițele unei roți de mașină, ca fața să nu se încrețească.

Nu există un singur fel corect de a acorda cele două fețe; depinde de sunetul pe care îl vrei. Yamaha spune că două fețe la aceeași tensiune răsună mult, dar nu foarte tare; o față de jos mai slabă decât cea de sus dă o rezonanță mai scurtă și un atac mai puternic, iar o față de jos mai strânsă dă un sunet mai tare și mai lung.

Șterge tobele după ce cânți, mai ales părțile de metal, care pot rugini, și filetele, care se pot înțepeni.
Fețele tobelor se uzează. Slăbește fața: dacă vezi adâncituri acolo unde cade bățul, e timpul s-o schimbi. Cei care exersează mult schimbă fețele cam la fiecare șase luni. Prima dată, roagă un magazin de instrumente sau un toboșar cu experiență să-ți arate.
Și sârmele tobei mici se uzează: cam la fiecare șase luni până la un an la cei care cântă mult. Când încep să se depărteze unele de altele, deja e momentul.
Talerele mai noi au un strat protector transparent; o cârpă moale și uscată e de ajuns. Dacă folosești o soluție de lustruit pentru talere, urmează-i instrucțiunile, șterge-o complet și nu exagera: dacă lustruiești până dispar șanțurile de pe suprafață, sunetul se schimbă.
Un taler crăpat e bine să fie dus la un atelier specializat; chiar și după reparație, va suna puțin altfel.
Dacă bețele îți tot zboară din mâini, încearcă bandă antiderapantă (grip tape) sau ceară pentru priză (grip wax).

Sunet de pian: Salamander Grand Piano, de Alexander Holm (licență CC BY 3.0).