Vioara: cum e construită, cum sună, cum se cântă

Să cunoaștem vioara

Vioara este un instrument cu coarde la care se cântă cu arcușul. Ea este sopranul familiei viorii, adică membrul cu vocea cea mai înaltă.

Are patru corzi acordate la distanță de o cvintă perfectă: G3, D4, A4 și E5. Când A4 este acordat la 440 Hz, corzile libere vibrează de aproximativ 196, 293,7, 440 și 659,3 ori pe secundă. Mulți profesori numerotează corzile de la cea mai subțire, așa că coarda 1 este coarda înaltă E, iar coarda 4 este coarda joasă G.

Viorile există în mărime întreagă, numită 4/4, și în mărimi fracționare, mai mici, pentru cei mai tineri. Fracția este doar un nume de mărime, nu lungimea reală: o vioară 1/2 nu este de două ori mai scurtă decât una întreagă.

Familie

Instrument cu coarde (familia viorii, membrul cel mai înalt)

Tip

Instrument cu coarde și arcuș (Hornbostel–Sachs 321.322-71: lăută cu gât și cutie de rezonanță, cântată cu arcușul)

Corzi libere

G3, D4, A4, E5 (în cvinte)

Ambitus real

De la G3 la A7 (cu flageolete până la D8)

Cheie

Cheia sol

Transpoziție

Netranspozitor (sună cum se scrie)

Mărimi obișnuite

4/4 mărime întreagă; 3/4, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16, 1/32; și 7/8, 1/10

Părțile viorii

Vioara este o cutie goală de lemn, cu un gât. Fața (numită și capac sau placa de rezonanță) este din molid, iar spatele, lateralele (eclisele), gâtul și călușul sunt din paltin, deci vioara nu este făcută dintr-un singur fel de lemn. Corpul are aproximativ 35,5 cm lungime, iar tot instrumentul aproximativ 60 cm.

În corp se ascund două piese. Sufletul este un bețișor mic de molid, așezat în picioare între față și spate, aproape de piciorul călușului dinspre corzile înalte. Bara armonică este o fâșie lungă de aproximativ 25 cm, lipită sub față, dedesubtul piciorului călușului dinspre corzile grave; ea îi redă feței o parte din rigiditatea pierdută când se taie efurile.

Arcușul este o baghetă cu o panglică de aproximativ 150–250 de fire de păr de cal, lungă de aproximativ 74 cm. Dacă rotești șurubul de la talon (capătul pe care îl ții), întinzi sau slăbești părul. Socotind fiecare piesă mică, o vioară are cam 70–80 de piese.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

12345678910

1. 1
   Volută (melc) scroll

   Sculptura răsucită din vârful de sus al viorii.

2. 2
   Cutia cheilor și cheile pegbox, tuning pegs

   Patru chei, câte două pe fiecare parte; când rotești o cheie, întinzi sau slăbești o coardă.

3. 3
   Prag superior nut

   Unul dintre capetele părții care vibrează a corzii; celălalt capăt este călușul, la aproximativ 32 cm.

4. 4
   Tastieră fingerboard

   Placă de abanos fără barete; degetele apasă corzile pe ea ca să le scurteze.

5. 5
   Fața (capacul) top / belly

   Placă de molid care preia tremurul călușului și împinge aerul.

6. 6
   Efe (găurile f) f-holes

   Două deschideri în formă de f, prin care aerul din corp rezonează împreună cu aerul de afară.

7. 7
   Căluș bridge

   Piesă de paltin care ține corzile ridicate în patru crestături și le trece vibrația în față.

8. 8
   Suflet sound post

   Bețișor de molid din interiorul corpului, care duce forța și vibrația de la față la spate.

9. 9
   Cordar și acordoare fine tailpiece, fine tuners

   Ține capetele corzilor; acordoarele fine fac schimbări foarte mici de acordaj. Unele viori le au pe toate patru corzile, altele doar pe coarda E.

10. 10
    Bărbie (suport de bărbie) chin rest

    Căușul în care îți sprijini maxilarul, ca să ții vioara stabil.

De unde vine sunetul

Sacâzul (colofoniul) de pe părul arcușului îl face să prindă bine cât timp stă pe loc, dar să alunece ușor odată ce pornește. Așa că arcușul apucă coarda și o trage după el, până când coarda trage înapoi mai tare decât poate ține arcușul. Atunci coarda alunecă înapoi, e apucată din nou, iar ciclul se repetă. E același „lipește și alunecă” care face un pantof sport să scârțâie pe podeaua sălii de sport.

În timpul acesta, coarda formează două linii drepte, cu un singur colț ascuțit care aleargă înainte și înapoi de-a lungul ei. Oamenii de știință numesc asta mișcarea Helmholtz. Fiecare drum al colțului este o vibrație, așa că numărul de drumuri pe secundă este frecvența notei: pe coarda A se întâmplă de 440 de ori pe secundă, mult prea repede ca să vezi.

O coardă singură este foarte încetă, pentru că e subțire și abia mișcă aerul. Călușul trece vibrația în față, sufletul o duce mai departe în spate, iar aceste plăci mari de lemn împing aerul, cam cum un evantai de hârtie mișcă mai mult aer decât o scobitoare. Aerul din corp rezonează și el prin efe, puțin ca zumzetul care se aude când sufli peste gura unei sticle.

Această rezonanță a aerului se află jos în ambitusul viorii. Într-un set de măsurători, ea era între aproximativ 242 și 291 Hz, după cum sufletul era montat sau nu și după locul lui. Montarea sufletului face corpul mai rigid și a ridicat-o cu aproximativ 4 semitonuri; efele mai mari cu 20% o ridică cu aproximativ un semiton, iar cu 10% mai mult aer în interior o coboară cu aproximativ un semiton.

Înălțimea depinde de lungime, tensiune și greutate: corzile mai întinse și mai scurte sună mai sus, corzile mai grele sună mai jos. Când apeși un deget pe tastieră, scurtezi partea care vibrează, deci nota urcă. Colțul ascuțit al mișcării Helmholtz produce toate armonicele cu număr întreg, în afară de cele câteva care au un punct nemișcat (un nod) exact acolo unde atinge arcușul.

Încearcă: ține o riglă culcată pe marginea mesei și ciupește partea care iese în afară. Împinge mai mult din ea pe masă și ciupește din nou. Cu cât partea liberă e mai scurtă, cu atât bâzâitul e mai înalt, exact ca atunci când un deget scurtează o coardă de vioară.

Cum se cântă

Sprijină-ți maxilarul pe bărbie și ține vioara paralel cu podeaua. Mâna stângă se curbează relaxat în formă de C în jurul gâtului, cu cotul stâng sub mijlocul viorii. Când stai jos, folosește marginea din față a unui scaun tare, cu piciorul stâng puțin înainte; când stai în picioare, ține picioarele la lățimea umerilor.

La arcuș, degetul mare și degetul mijlociu ale mâinii drepte se întâlnesc și formează un oval relaxat, iar celelalte degete sunt ușor curbate. Arcușul în jos trage de la talon spre vârf și merge adesea cu timpii tari; arcușul în sus împinge de la vârf înapoi spre talon și merge adesea cu timpii slabi.

Trei lucruri dau forma sunetului: viteza arcușului, apăsarea arcușului și cât de aproape de căluș cânți. Lângă căluș sunetul este cel mai puternic și are nevoie de puțin mai multă apăsare; spre tastieră devine mai încet. Mai multă apăsare adaugă armonice înalte și face sunetul mai strălucitor.

Degetele mâinii stângi schimbă nota pe fiecare coardă, iar trecerea pe altă coardă te duce în alt registru. Alte efecte sunt détaché (o notă la fiecare tras de arcuș), legato (mai multe note într-un singur tras de arcuș), tremolo (trageri foarte rapide, la vârf), flageoletele (un sunet ușor, ca de flaut), sul ponticello (sticlos, lângă căluș), sul tasto (estompat și ca de flaut, deasupra tastierei) și col legno (lovind cu lemnul arcușului).

• Arco (cu arcușul)Arcușul ține coarda în vibrație, așa că nota durează cât durează trasul arcușului.
• PizzicatoCiupește coarda cu partea moale a degetului: un început clar, care se stinge repede.
• SpiccatoArcușul cade pe coardă, merge puțin și sare de pe ea, iar notele ies scurte și ușoare.
• VibratoUn deget al mâinii stângi se leagănă puțin pe coardă, așa că înălțimea tremură ușor. Acest A4 cântat cu arcușul are vibrato.

Ambitus și notație

Muzica pentru vioară se scrie în cheia sol. Vioara nu este un instrument transpozitor, așa că nota scrisă și nota care sună sunt aceleași: un A4 scris sună A4, 440 Hz.

Cea mai joasă notă este coarda G liberă, G3. De acolo vioara urcă aproximativ patru octave, iar violoniștii profesioniști ajung până la A7; flageoletele pot ajunge la D8. De la G3 la G7 sunt exact patru octave, deci A7 este cu un ton mai sus de atât.

Fiecare coardă își acoperă porțiunea ei. Coarda G cântă de obicei de la G3 la C5, coarda D de la D4 la G5, coarda A de la A4 la D6, iar coarda E de la E5 la A7, iar instrumentiștii pricepuți le pot duce pe fiecare și mai sus.

Ascultă

• Cea mai joasă coardă, G3Coarda G liberă: ascultă culoarea întunecată și plină a celei mai joase note a viorii.
• A4, coarda A liberăA4 este coarda A liberă, acordată la 440 Hz.
• E5, coarda de susCoarda E liberă: ascultă-i tăișul strălucitor, puțin metalic.
• A6, susCu două octave peste A4, deci vibrează de patru ori mai repede. Compar-o cu A4, care se aude chiar înainte.
• G3 cu arcușul și ciupitAceeași notă de două ori: cea cântată cu arcușul continuă, cea ciupită se stinge singură.

Istorie și familie

Vioara s-a născut din instrumente mai vechi cu arcuș, precum fidula medievală, rebecul și lira da braccio, și s-a dezvoltat din viola da braccio. Și-a căpătat forma în nordul Italiei, la mijlocul anilor 1500, în orașe ca Milano, Brescia, Cremona și Veneția.

Lui Andrea Amati din Cremona i se atribuie primele instrumente din familia viorii. El a stabilit efurile, voluta și cele patru corzi și și-a construit instrumentele pe o formă interioară. Cea mai veche vioară datată este una făcută de el în 1564 pentru curtea regelui francez Carol al IX-lea; ea se păstrează la Muzeul Ashmolean din Oxford.

Mai târziu, constructori celebri au fost Nicolò Amati (1596–1684) și Antonio Stradivari (1644–1737). Stradivari a încercat un model mai lung în anii 1690, apoi, de pe la 1700, a folosit un model „mare” (grand pattern), mai scurt și mai lat; mulți autori numesc cei aproximativ douăzeci de ani care au urmat perioada lui de aur. Se spune că a făcut aproximativ 1.000 de instrumente, din care s-au păstrat cam 600. Giuseppe Guarneri del Gesù (1698–1744) și Jacob Stainer (1621–1683) au fost și ei constructori celebri.

În secolul al XIX-lea, sălile de concert mari și virtuozii au cerut mai multă putere. Constructorii au înălțat călușul, au făcut sufletul și bara armonică mai groase, au aplatizat corpul și au înclinat gâtul spre spate, iar sunetul a devenit mai puternic și mai strălucitor. François Tourte (1747–1835) a îmbunătățit arcușul: acesta a devenit mai lung și mai rezistent, cu mai multă tensiune, așa că violoniștii puteau trage arcușuri mai puternice. La începutul anilor 1800, el a ales definitiv o baghetă curbată spre păr, care a devenit arcușul standard al familiei viorii.

Membrii familiei viorii sunt viola (corzi C, G, D, A), violoncelul (C2, G2, D3, A3, cu o octavă mai jos decât viola, cântat în poziție verticală) și contrabasul. Contrabasul este acordat în cvarte, E1, A1, D2, G2, și se scrie cu o octavă mai sus decât sună.

1. În jurul anilor 1520–1550
   Vioara își capătă forma în nordul Italiei.
2. 1564
   Andrea Amati face cea mai veche vioară datată care s-a păstrat.
3. În jurul anului 1700
   Stradivari începe modelul „mare”; urmează aproximativ douăzeci de ani de aur.
4. Începutul anilor 1800
   Arcușul lui Tourte, curbat spre păr, devine standardul.
5. În jurul anului 1820
   Louis Spohr inventează bărbia.
6. Anii 1800
   Călușuri mai înalte și un gât înclinat dau un sunet mai puternic și mai strălucitor; vibrato devine obișnuit.
7. Anii 1900
   Coarda E trece de la mațe la oțel.

Primii pași și îngrijire

Ca să verifici mărimea, ține vioara sub bărbie și întinde mâna stângă spre volută: mâna trebuie să cuprindă voluta comod, fără să te întinzi. Yamaha indică lungimi ale corpului de aproximativ 14 inci pentru 4/4, 13 pentru 3/4, 12 pentru 1/2, 11 pentru 1/4, 10 pentru 1/8, 9 pentru 1/16 și 8 pentru 1/32.

Înainte să cânți, rotește șurubul de la capătul talonului ca să reglezi tensiunea părului, apoi dă cu sacâz uniform pe toată lungimea părului; prima dată, folosește mai mult. Acordează mai întâi toate cele patru corzi. Greșelile obișnuite ale începătorilor sunt să strângă vioara prea tare, să apese prea mult cu maxilarul, gâtul sau spatele și să pună atât de mult sacâz încât sunetul devine strident.

Lemnul viorii este ținut laolaltă cu clei, așa că schimbările bruște de căldură sau umiditate pot desface o îmbinare sau pot dezacorda corzile. Ține vioara departe de soarele direct, de căldura sau frigul extrem, de aerul foarte uscat, de umezeală, de praf și de zguduiturile puternice și nu o lăsa mult timp în mașină.

• Slăbește întotdeauna părul arcușului înainte să pui arcușul înapoi în cutie; așa arcușul ține mai mult.
• Șterge vioara cu o cârpă moale și uscată; nu folosi niciodată benzen, alcool sau diluant și nu pulveriza nimic lângă ea, pentru că acestea strică lacul.
• Vara și iarna, așteaptă ca vioara să se obișnuiască cu temperatura camerei înainte să cânți.
• Schimbă sacâzul cel puțin o dată pe an, înainte să se usuce și să devină prăfos în loc de lipicios, și schimbă corzile la câteva luni.
• Schimbă corzile pe rând, câte una. Dacă le scoți pe toate patru, călușul poate cădea, iar cordarul se poate desprinde.
• Când rotești o cheie, apas-o în același timp ferm înăuntru, spre cap.
• După acordaj, verifică dacă partea călușului dinspre cordar stă în unghi drept cu fața viorii. Dacă e înclinat, pune vioara pe o suprafață stabilă, slăbește puțin corzile și îndreaptă ușor călușul cu ambele mâini, ținând fiecare coardă în crestătura ei.
• Ține-ți fața departe de vioară când o acordezi sau schimbi corzile; o coardă care se rupe îți poate răni ochii sau fața.

Continuă explorarea

• Instrumentele cu coardeO coardă scoate sunet când vibrează. Află cum funcționează familia viorii, chitările și harpele și de ce, apăsând o coardă, nota se schimbă.
• VioloncelulVocea gravă și caldă a familiei viorii: cum face arcușul o coardă să cânte, cum stai cu el și corzile lui C G D A.
• Chitară acusticăChitara clasică (nailon) și chitara folk (corzi de metal): părți, de unde vine sunetul, cum cânți și prin ce diferă.
• Chitară electricăChitara electrică face din vibrația corzilor un semnal pentru amplificator. Cum lucrează dozele și de ce distorsionează.
• Chitară basCel mai grav membru al familiei chitarei: cum lucrează dozele, cum ciupești și apeși corzile, ambitusul și istoria lui.
• UkuleleO chitară cu patru corzi din Madeira și Hawaii. Vezi părțile ei, de ce coarda G e mai sus decât C și cum bați un acord.