Flautul: părți, cum sună și cum se cântă

Să cunoaștem flautul

Flautul este un instrument de suflat din lemn. Cele mai multe flaute de azi sunt din metal, dar familia își are numele după felul în care produce sunetul, nu după materialul din care e făcută: vibrează o coloană de aer dintr-un tub.

În sistemul Hornbostel–Sachs (un sistem de numerotare pentru toate instrumentele din lume), flautul este 421.121.12: un flaut deschis, suflat lateral, cu găuri pentru degete. Primul 4 înseamnă aerofon (sunet produs de aer); pașii următori îl restrâng la instrumentele suflate pe o muchie și apoi la flautele suflate lateral.

Cel mai obișnuit flaut este flautul de concert în do (C). Are aproximativ 67–68 cm lungime, iar interiorul tubului are aproximativ 19 mm lățime. Familia lui cuprinde piccolo (cu o octavă mai sus), flautul alto în sol (G) (cu o cvartă perfectă mai jos) și flautul bas (cu o octavă mai jos). Flautul alto cântă aproximativ trei octave, de la G3 la G6. Flautul bas are un tub lung de aproximativ 130 cm. Flautele contrabas, și mai mari, cântă și mai jos.

Familie

Instrumente de suflat din lemn (familia flautului)

Clasificare

Aerofon; flaut suflat lateral (Hornbostel–Sachs 421.121.12)

Ambitus real

De la C4 la aproximativ C7 (B3 cu un picior în B)

Cheie

Cheia sol

Transpoziție

Netranspozitor (sună cum se scrie)

Mărime obișnuită

Aproximativ 67–68 cm lungime, diametrul interior aproximativ 19 mm

Părțile flautului

Un flaut se desface în trei bucăți: capul, corpul și piciorul. Ca să-l asamblezi, ține de tuburi și împinge-le unul în altul. Nu apuca niciodată de clape.

Există două feluri de clape. Clapele închise (stilul „german”) au căpăcele plate, ușor de etanșat, și vin de obicei cu o clapă G decalată, care iese puțin în afară ca să se potrivească inelarului stâng. Clapele deschise (stilul „francez”) sunt inele cu o gaură în mijloc, ca un covrig. Ca să le acoperi îți trebuie îndemânare, dar vârfurile degetelor simt aerul vibrând și poți aluneca de la o notă la alta.

Niciunul dintre cele două feluri nu este pur și simplu mai bun. Fiecare are avantajele lui. Flautele se fac și din materiale diferite. Un flaut de culoare argintie poate fi argintat, din alpaca sau din argint sterling (92,5% argint). Există flaute din aur de 9K, 14K și 18K, flaute din platină și flaute de lemn din grenadilla, un lemn atât de greu încât se scufundă în apă. Un flaut din aur de 14K cântărește aproximativ 500 g, unul din argint sterling aproximativ 440 g. Piccolo-urile sunt de obicei din grenadilla sau din material compozit; cele de metal sunt cele mai rare.

Unele părți se află în interiorul sau în spatele instrumentului, unde desenul nu le poate arăta; numerele lor arată aproximativ unde se află.

12345678

1. 1
   Coroana (capacul cu filet) crown

   Capacul de la capătul închis al capului. Nu-l atinge: dacă îl rotești, poți mișca reflectorul din interior.

2. 2
   Dopul și reflectorul cork & reflector

   Ascunse lângă gaura de ambușură, la 17 mm de centrul ei. Țin octavele acordate, mai ales octava a treia.

3. 3
   Capul flautului head joint

   Bucata în care începe sunetul. Se îngustează puțin spre capătul cu coroana, în loc să fie un tub perfect.

4. 4
   Gaura de ambușură și placa pentru buze embouchure hole

   Buza de jos acoperă aproximativ treimea de jos a găurii, iar aerul lovește marginea din partea opusă. Forma tăieturii găurii schimbă felul în care se cântă la flaut.

5. 5
   Corpul body

   Bucata din mijloc, cu cele mai multe găuri și clape.

6. 6
   Sistemul de clape (sistem Boehm) keys

   Clapele legate între ele îi permit unui singur deget să închidă mai multe găuri. Un mecanism split E face nota E înaltă mai ușor de cântat.

7. 7
   Găurile și pernuțele tone holes & pads

   Fiecare gaură deschisă în plus urcă nota cu un semiton. Pernuțele închid etanș găurile și trebuie uscate după ce cânți.

8. 8
   Piciorul foot joint

   Ultima bucată, cu clapele pentru cele mai joase note. Un picior în C coboară până la C4; un picior în B adaugă B3.

De unde vine sunetul

Când sufli peste gura unei sticle goale, auzi o notă, iar flautul funcționează la fel. Firul tău de aer lovește marginea din partea opusă a găurii de ambușură. Aerul care vibrează în tub împinge firul acesta afară din gaură, apoi îl trage înapoi înăuntru, iar și iar, ca un steag care flutură în vânt.

Flautul funcționează ca un flaut dulce. Diferența este că flautul dulce are un canal fix care îndreaptă aerul în locul tău, în timp ce la flaut buzele tale dau forma și direcția aerului. Fără ancie care să ajute, o mică schimbare a direcției aerului schimbă mult sunetul.

Flautul este deschis spre aerul de afară la ambele capete: la gaura de ambușură și la capătul îndepărtat. Un tub deschis la ambele capete poate suna o scară întreagă de note, la 2, 3, 4… ori frecvența cea mai joasă. Cea mai lungă undă sonoră pe care o poate ține are aproximativ dublul lungimii flautului. Un clarinet, închis la un capăt, are în schimb, în registrul grav, armonice impare mai puternice. Strict vorbind, nodul de presiune se află puțin dincolo de fiecare capăt deschis, la aproximativ 0,6 din raza tubului; aceasta se numește corecția de capăt.

Există două feluri de a schimba nota. Primul: deschizi o gaură; e ca și cum ai tăia tubul mai scurt, deci nota urcă. La un flaut Boehm, fiecare gaură deschisă în plus urcă nota cu un semiton. Al doilea: ții degetele nemișcate și schimbi felul în care sufli; aerul mai rapid, o deschidere mai mică a buzelor și o distanță mai mică până la margine fac nota să sară la o rezonanță mai înaltă. Ținând digitația pentru C4, poți cânta C4, C5, G5, C6, E6, G6, A♯6 și C7, ca și cum ai urca treptele aceleiași scări. Flautele mai vechi, baroce și clasice, foloseau și digitații încrucișate: închiderea unei găuri aflate sub prima gaură deschisă.

De ce nu poate flautul urca la nesfârșit? Un șir de găuri deschise se poartă ca o sită. Sunetele joase sunt reflectate la găurile deschise și rămân în tub, dar sunetele foarte înalte trec de ele și merg mai departe prin tub. La un flaut Boehm, această linie de despărțire, frecvența de tăiere, este puțin peste 2.000 Hz. Deasupra ei, tubul nu mai poate ține sunetul la fel de bine, iar rezonanțele devin mai slabe.

În capul flautului, mica pungă de aer dintre dop și gaura de ambușură se poartă ca un arc mic. Așezarea dopului la 17 mm de centrul găurii, împreună cu capul care se îngustează puțin, ține octavele acordate; Boehm a descoperit asta prin încercări repetate. Cântat încet, flautul sună aproape ca o undă sinusoidală pură (cel mai simplu sunet, fără armonice). Cu cât cânți mai tare, cu atât seamănă mai puțin cu ea.

Încearcă: suflă peste gura unei sticle goale de sticlă până găsești unghiul care scoate o notă. Toarnă puțină apă, ca să fie mai puțin aer înăuntru, apoi suflă din nou. A urcat nota? Mai puțin aer care vibrează dă o notă mai înaltă. Când deschizi o gaură la flaut, se întâmplă același lucru: coloana de aer care vibrează devine mai scurtă.

Cum se cântă

Familia flautului este singura dintr-o fanfară care se ține de-a curmezișul. Stai drept și relaxează umerii și coatele. Sprijină flautul pe baza arătătorului stâng, acolo unde degetul se unește cu mâna, și fii atent unde pui degetele mari. Ține încheieturile curbate ca litera C și nu-ți înclina capul spre flaut, în dreapta ta. Unii profesori te sfătuiesc să lași brațele să coboare puțin, în loc să le ții drepte, orizontal.

Acoperă cu buza de jos aproximativ treimea de jos a găurii de ambușură, ține gura centrată și suflă spre marginea din partea opusă, ca și cum ai zâmbi ușor. Rotește capul flautului până când sunetul iese ușor. Începătorii pornesc adesea doar cu capul flautului. Un profesor te sfătuiește să sufli în jos, spre poală, nu drept înainte.

Pentru notele înalte, fă deschiderea buzelor mai mică și aerul mai rapid. Pentru notele joase, deschide mai mult buzele și încetinește aerul. Dacă rotești capul flautului spre tine, nota coboară, iar dacă îl rotești în afară, nota urcă, așa că un cap rotit prea mult spre interior tinde să sune prea jos.

Începe fiecare notă cu limba, ca și cum ai spune „tu”; sună mai clar decât „fu”. Pentru notele foarte rapide, flautiștii folosesc staccato dublu (ta-ka, te-ke, tu-ku) sau staccato triplu (te-ke-te, ta-ka-ta). Frullato înseamnă să rulezi un R cu vârful limbii sau în gât, ca la gargară, ca nota să bâzâie.

Flautiștii sunt foarte pricepuți la flageolete: folosesc o digitație joasă ca să cânte o armonică naturală mai înaltă, marcată cu un cerculeț deasupra notei. Sunetele șoptite (whisper tones) se cântă cu buzele abia deschise și cu aer foarte blând, lăsând câte o singură armonică să sune; ele pot ajunge la C8, cea mai înaltă notă pe care o poate scoate un flaut. Multifonicele folosesc digitații speciale ca să scoată două sau mai multe note deodată. La un flaut cu clape deschise poți descoperi încet găurile și inelele pentru un glissando lin (alunecare); și clapele închise pot aluneca, dar nu la fel de lin.

• Notă lungă fără vibratoAer constant, așa că înălțimea și volumul rămân nemișcate: un sunet drept și curat.
• VibratoMișcări ale diafragmei, ale gâtului și ale buzelor fac nota să pulseze ușor. Ascult-o întâi fără vibrato, apoi cu vibrato; la flaut, diferența se aude foarte clar.
• Atac cu limba (staccato)Atinge cu limba ca și cum ai spune „tu” și dă drumul imediat, pentru note scurte și despărțite.
• O octavă mai susO deschidere mai mică a buzelor și aerul mai rapid ridică sunetul într-un registru mai înalt: de la A4 la A5 este exact o octavă.

Ambitus și notație

Muzica pentru flaut se scrie în cheia sol, iar flautul nu transpune: un C4 scris sună C4, adică Do central.

Cea mai joasă notă este C4. Cu un picior în B obții și B3, deși notele înalte răspund puțin mai greu. Muzica urcă de obicei până la aproximativ C7, cam trei octave, iar flautiștii pricepuți pot ajunge la D7 sau chiar mai sus.

Fiecare registru are culoarea lui. Registrul grav (B3–B4) poate suna întunecat și gol. Registrul mediu (C5–B5) este moale, ușor și luminos. Registrul acut (C6–D7) este strălucitor și poate deveni strident. Octava cea mai joasă are cele mai multe culori de sunet, dar când e cântată foarte încet nu se aude departe.

Alți membri ai familiei sunt transpozitori. Piccolo se scrie cu o octavă mai jos decât sună: un D4 scris sună D5, iar ambitusul lui real este D5–C8. Flautul alto sună cu o cvartă perfectă mai jos decât se scrie: un C4 scris sună G3.

Ascultă

• Cea mai joasă notă, C4Nota de jos a unui flaut cu picior în C. Ascultă-i sunetul mai întunecat și gol, cu puține armonice.
• Registrul mediu, A5Moale, ușor și luminos: registrul mediu al flautului.
• Registrul acut, C7Aproape de capătul de sus al ambitusului obișnuit. Strălucitor, cu o urmă de asprime.
• De jos până susUn singur flaut pe trei octave. Ascultă cum se schimbă culoarea, de la întunecat la luminos.

Istorie și familie

Flautele suflate lateral sunt foarte vechi. În secolul al II-lea î.Hr. existau deja în Grecia antică și în Etruria, iar mai târziu în India, China și Japonia. Flautul chinezesc di datează aproximativ din secolul al V-lea î.Hr., iar muzeele îl clasifică în aceeași grupă ca flautul occidental (421.121.12), deși multe flaute di au o gaură în plus, acoperită cu o membrană subțire. Până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Europa „flaut” însemna adesea flautul dulce; cel ținut lateral se numea în italiană flauto traverso, „flautul ținut de-a curmezișul”.

În secolul al XVI-lea, flautele se făceau în seturi, în D, G și C. Aveau un tub cilindric, o gaură pentru suflat și găuri pentru degete, fără clape, așa că doar unele semitonuri se puteau cânta. La sfârșitul secolului al XVII-lea, familia Hotteterre a făcut un flaut cu o clapă și un tub conic. Pentru prima dată se putea cânta aproape fiecare semiton; azi îl numim flaut baroc.

În 1681, un flaut Hotteterre (ambitus D4–G6) a cântat în orchestra de operă a lui Lully, prima apariție a flautului într-o astfel de orchestră. Quantz (1697–1773) a inventat o culisă de acordaj, a încercat găuri de forme și mărimi diferite și a mai adăugat o clapă. Pe la 1800, flautul avea deja mai multe clape, iar piciorul lui cobora până la C.

Marea schimbare a venit de la Theobald Boehm (1794–1881) din München, fiul unui aurar, care a devenit muzician al curții din München în 1818 și și-a deschis un atelier de flaute în 1828. În 1832 a făcut primul flaut cu găurile așezate după legile acusticii, nu după ce era comod pentru degete; avea încă un tub conic, cu clape și clape-inel. În 1847 a prezentat un tub cilindric, cu un cap parabolic, pernuțe de pâslă în căpăcelele clapelor și găuri mai mari. Acesta este, în mare, flautul modern, care a câștigat multe premii, printre care unul la Expoziția Universală de la Paris din 1855.

Piccolo s-a născut din flautul transversal militar al secolului al XVII-lea. Beethoven l-a folosit pentru furtuna din Simfonia Pastorală (1808), iar Verdi pentru fulgerele din Rigoletto (1851).

1. Aproximativ secolul al V-lea î.Hr.
   Flautul chinezesc di (după Britannica)
2. Secolul al II-lea î.Hr.
   Flaute suflate lateral în Grecia antică și în Etruria
3. Secolul al XVI-lea
   Seturi de flaute în D, G și C: tub cilindric, găuri pentru degete, fără clape
4. Sfârșitul secolului al XVII-lea
   Familia Hotteterre: o clapă, tub conic (flautul baroc)
5. 1681
   Flautul cântă în orchestra de operă a lui Lully, prima sa apariție într-o astfel de orchestră
6. În jurul anului 1800
   Mai multe clape; piciorul coboară până la C
7. 1808
   Simfonia Pastorală a lui Beethoven folosește piccolo pentru furtună
8. 1832
   Primul flaut al lui Boehm cu găurile așezate după acustică
9. 1847
   Flautul cilindric al lui Boehm: în mare, flautul modern
10. 1851
    Rigoletto de Verdi folosește piccolo pentru fulgere
11. 1855
    Flautul Boehm câștigă un premiu la Expoziția Universală de la Paris

Primii pași și îngrijire

Îmbinările unui flaut sunt metal care alunecă în metal, potrivite până la câteva miimi de milimetru. Nu pune niciodată pe ele vaselină pentru plută sau vreun ulei: unsoarea adună praf, care poate strica îmbinările și, în cazurile grave, le poate face să se lipească. Dacă o îmbinare devine strânsă, șterge-o bine cu o cârpă, pe dinăuntru și pe dinafară; dacă rămâne strânsă, roagă un magazin de instrumente muzicale să se uite la ea.

Pentru că la flaut sufli peste gaură, aproximativ două treimi din aerul tău merge în afara instrumentului, așa că are nevoie de mai mult aer decât chiar un eufoniu sau o tubă. Flautiștii au și tendința să sufere de dureri de gât și de probleme de tunel carpian, așa că ai grijă la postură. Exersează în fața oglinzii: un triunghi de umezeală pe placa pentru buze este semnul unui sunet bun.

• După ce cânți, trece un tifon prin vergeaua de curățat, acoperă-i vârful de metal și șterge umezeala din fiecare tub.
• Dacă pernuțele sunt umede, pune hârtie de curățat între pernuță și gaură și apasă ușor clapa de câteva ori; mută hârtia și repetă de 2–3 ori, fără s-o lași să alunece. Folosește hârtie cu pudră dacă o pernuță se lipește.
• Șterge ușor exteriorul, fără să apeși clapele. Argintul se înnegrește când se combină cu sulful din aer; dacă petele închise nu ies cu cârpa de lustruit, încearcă o cârpă pentru argint. Și cântatul zilnic ajută la prevenirea înnegririi.
• În fiecare săptămână, curăță sub clape cu un curățător pentru găuri. În fiecare lună, verifică dacă sunt șuruburi slăbite (lasă un atelier să le regleze) și pune o picătură foarte mică de ulei pentru clape acolo unde se mișcă clapele, apasă clapele de câteva ori, apoi șterge ce a rămas în plus.
• Nu roti coroana și nu împinge tare cu vergeaua în capul flautului: reflectorul din interior se poate mișca, iar flautul va fi greu de cântat acordat. Dacă dintr-odată devine greu de cântat acordat, bagă vergeaua în capul flautului și verifică dacă linia de pe ea stă în mijlocul găurii de ambușură; dacă nu, lasă un atelier să-l regleze.

Continuă explorarea

• Instrumentele de suflat din lemnInstrumentele de suflat din lemn scot sunet cu aerul care vibrează într-un tub. Află cum funcționează flautele, anciile și găurile pentru degete.
• ClarinetulO ancie se deschide și se închide ca o ușiță și face aerul să vibreze. Află părțile, saltul de duodecimă și cum cânți.
• SaxofonulDin alamă, dar suflător din lemn: ancia, de ce clapa de octavă sare o octavă și cum transpun altoul și tenorul.