Chitara electrică: cum este construită, cum sună, cum se cântă

Să cunoaștem chitara electrică

Chitara electrică este un instrument cu coarde ciupite: ciupești o coardă cu pana sau cu degetul, iar ea vibrează. Diferența este că vibrația este transformată într-un curent electric, iar un amplificator separat (un amplificator plus un difuzor) face sunetul. Primele chitare electrice erau goale pe dinăuntru, exact ca chitarele acustice. Azi, cel mai obișnuit tip are corpul plin, pentru că sunetul vine din doze și din amplificator, nu dintr-un corp gol care rezonează.

Există și chitare electrice semiacustice și cu corp gol. Corpul lor este gol, uneori cu un bloc de lemn masiv pe mijloc, care ține dozele și călușul. Sună mai cald, dar fără amplificator tot nu se aud destul de tare. O altă rudă este lap steel (sau chitara hawaiiană), așezată culcat și cântată cu un slide, iar povestea chitarei electrice începe de acolo.

Sistemul Hornbostel–Sachs original din 1914, care clasifică instrumentele, nu avea instrumente electrice; revizia MIMO din 2011 a adăugat electrofonele și a pus chitara electrică în grupa 513, cordofoane electroacustice. După formă însă, ea face parte tot dintre chitarele obișnuite, în grupa 321.322, lăute cu gât și cutie de rezonanță.

Familie

Instrument cu coarde (ciupite, amplificate electric)

Clasificare

Cordofon electroacustic, 513 (după formă, la fel ca o chitară, 321.322)

Ambitus real

De la E2 la D6 (22 de taste) sau E6 (24 de taste), calculat după numărul de taste

Cheie

Cheia sol

Transpoziție

Sună cu o octavă mai jos decât este scris

Configurație obișnuită

6 corzi, corzi libere E2–A2–D3–G3–B3–E4; de obicei 21, 22 sau 24 de taste

Părțile chitarei electrice

De la cap la coadă, fiecare parte are una din două sarcini: stabilește cât de lungă și cât de întinsă este coarda care vibrează sau transformă vibrația în electricitate. Fiecare coardă este întinsă între prag și căluș, iar distanța dintre ele stabilește înălțimea coardei libere. Corpul este de obicei din una sau mai multe bucăți de lemn masiv, cel mai des arin, frasin, arțar sau mahon.

Dimensiunile diferă de la un model la altul. O Fender Player II Stratocaster are o lungime a corzii (menzură) de 25,5 inch (648 mm) și 22 de taste; o Gibson Les Paul Standard 60s are o menzură de 24,75 inch (628,65 mm) și 22 de taste; o Ibanez RG550 are 24 de taste. La unele chitare, cum este Telecaster, gâtul este prins de corp cu șuruburi, ceea ce ține costurile jos și face reparațiile mai ușoare.

Un cablu intră în mufa de ieșire a chitarei și merge la o pedală de efecte sau la un amplificator.

12345678910

1. 1
   Cap headstock

   Capătul gâtului, unde sunt montate cheile de acordaj.

2. 2
   Chei de acordaj tuning machines / tuners

   Când rotești una, coarda se înfășoară pe un ax; mai întinsă înseamnă mai sus. Cele bune nu alunecă atunci când le lași, iar unele blochează coarda pe loc.

3. 3
   Prag superior nut

   O mică bucată cu șanțuri care ține corzile, adesea din plastic dur, os sau un material sintetic. Chitariștii electrici trag mult de corzi (bend), așa că trebuie să fie alunecos; altfel coarda se agață și se dezacordează.

4. 4
   Gât și tastieră neck / fingerboard (fretboard)

   Locul unde mâna care apasă corzile le apasă. Apăsarea scurtează partea care vibrează, așa că nota urcă.

5. 5
   Barete frets

   Benzi de metal fixate în tastieră, care stabilesc înălțimea când apeși o coardă. Pozițiile lor sunt tăiate precis cu unelte comandate de calculator.

6. 6
   Corp body

   De obicei din lemn masiv. La o chitară cu corp plin, sunetul nu depinde de rezonanța corpului.

7. 7
   Doze pickups

   Un magnet înfășurat cu sârmă subțire de cupru. Când o coardă vibrează deasupra lui, doza scoate un semnal electric.

8. 8
   Comutator de doze pickup selector switch

   Alege ce doze auzi. O Stratocaster are 5 poziții: o singură doză sau două împreună.

9. 9
   Potențiometre de volum și ton volume / tone controls

   Butoane care reglează volumul și tonul.

10. 10
    Căluș bridge / tremolo (vibrato) bridge

    Ține celălalt capăt al corzilor. Un căluș tremolo se poate mișca, așa că o manetă poate schimba tensiunea corzilor și înălțimea.

De unde vine sunetul

Ciupești o coardă și ea se mișcă înainte și înapoi. Înălțimea ei depinde de trei lucruri: lungime, tensiune și greutate. Apas-o pe o baretă și devine mai scurtă, deci sună mai sus; rotește cheia ca s-o întinzi și sună tot mai sus. La aceeași lungime și tensiune, o coardă mai grea sună mai jos, la fel cum un elastic întins sună mai sus cu cât îl tragi mai tare.

Baretele urmează o regulă: fiecare taie aproximativ 1/18 din lungimea de coardă rămasă. Fiecare tastă ridică nota cu aproximativ 98,9 cenți, foarte aproape de semitonul temperat egal de 100 de cenți; de aceea baretele se apropie tot mai mult una de alta pe măsură ce urci, ca o scară ale cărei trepte devin tot mai înguste. Corzile vecine sunt la o cvartă perfectă una de alta, cu excepția corzii a treia (G3) și a corzii a doua (B3), care sunt la o terță mare.

Corzile de oțel ale unei chitare electrice sunt atrase de magneți. O doză este un magnet înfășurat cu o bobină de sârmă subțire. Când o coardă de oțel vibrează lângă magnet, schimbă fluxul magnetic prin bobină și, după legea lui Faraday, apare o tensiune electrică variabilă. Dinamul de la lumina unei biciclete funcționează după aceeași idee: miști un magnet și o bobină unul față de celălalt și obții electricitate.

Semnalul electric merge apoi la amplificator. Preamplificatorul ridică semnalul dozei la nivel de linie, numai bun pentru a modela tonul și a adăuga efecte; volumul general (master) al amplificatorului de putere stabilește cât de tare cântă difuzorul. Gândește-te că întâi faci o șoaptă să se audă clar, apoi o dai unui megafon.

O coardă nu se mișcă doar ca o singură bucată; vibrează în același timp și în două, trei, patru părți și mai multe. Acestea sunt armonicele ei, iar fiecare are puncte care aproape nu se mișcă, numite noduri. Dacă o doză stă exact sub nodul unei armonice, armonica aceea este atenuată, iar locul de ciupit funcționează la fel, așa că ciupitul lângă căluș sună mai strălucitor, iar mai departe de el sună mai cald. E ca la o coardă de sărit: punctele din mâinile celor care o țin aproape nu se mișcă, în timp ce mijlocul se balansează larg.

De aceea locul unde stă o doză schimbă sunetul: la o chitară cu două doze humbucker, doza de lângă căluș este de obicei mai strălucitoare și mai percutantă, iar cea de lângă gât mai caldă și mai lină.

O doză single-coil este o singură bobină în jurul unui singur magnet: strălucitoare și clară, dar culege ușor bâzâitul rețelei electrice (60 Hz în locuri precum Taiwanul și Statele Unite). Un humbucker folosește două bobine înfășurate în sensuri opuse, cu polaritate magnetică opusă, așa că perturbațiile din afară apar în cele două bobine cam la fel de mari și opuse și se anulează. E ca doi oameni care împing o ușă din părți opuse: ușa nu se mișcă.

Există și alte tipuri de doze. Un P-90 este o single-coil cu o carcasă de bobină mai lată: mai agresivă, cu semnal mai puternic și mai puțin bâzâit. Magneții ceramici sună strălucitor și puternic, iar cei din alnico sună mai cald și mai „vintage”. Cele mai multe doze sunt pasive și nu au nevoie de alimentare; dozele active merg cu o baterie din chitară și dau un semnal mai puternic, iar un comutator coil split oprește una dintre bobinele unui humbucker, ca să lucreze ca o single-coil.

Un amplificator poate amplifica doar până la o limită. Dacă îl împingi peste ea, vârfurile undei sunt tăiate, iar asta este distorsiunea. Un amplificator cu lămpi rotunjește treptat vârfurile, în timp ce unul cu tranzistori le taie drept la tensiunea de alimentare, ceea ce sună mai aspru. Distorsiunea adaugă multe armonice, așa că sunetul devine mai gros, iar butonul gain al amplificatorului controlează câtă distorsiune obții: ca atunci când torni apă într-o cană prea mică, tot ce trece peste margine se varsă.

Pentru că sunetul este electricitate, poate trece prin pedale de efecte înainte de amplificator. Un compresor coboară părțile puternice; chorus face ca o singură partidă să sune ca doi instrumentiști; delay dă ecouri pe care le auzi separat, în timp ce reverb folosește copii prea apropiate ca să le deosebești, ca atunci când cânți în baie. O ordine obișnuită este distorsiunea prima, chorus și delay la mijloc și reverb la final, dar nu există o regulă absolută.

Încearcă: întinde un elastic în jurul unei cutii deschise. Ciupește-l chiar la mijloc, apoi ciupește-l aproape de un capăt. Ciupit lângă capăt, sună mai ascuțit și mai strălucitor, din același motiv pentru care o chitară electrică sună mai strălucitor când ciupești lângă căluș.

Cum se cântă

Cei mai mulți chitariști folosesc pana. Ține-o între degetul mare și partea laterală a arătătorului, cu arătătorul îndreptat spre vârful ei, dar fără să iasă în afară. Ține-o ferm, dar nu prea strâns: prea strâns și ți se încordează mâna, prea slab și pana se clatină sau chiar zboară. Lasă să se vadă mai mult din pană pentru acorduri bătute și mai puțin pentru note individuale precise.

Acordează înainte să cânți. În acordajul standard, cele șase corzi sunt E, A, D, G, B, E (Mi, La, Re, Sol, Si, Mi), de la grav la acut, și aproape toate acordurile și tehnicile pe care le înveți la început îl folosesc. Cealaltă mână apasă corzile chiar în spatele unei barete: coarda devine mai scurtă, iar fiecare tastă spre corp ridică nota cu un semiton.

Câteva tehnici fac notele să „cânte”. La bend, împingi o coardă în sus sau o tragi în jos; în ambele cazuri înălțimea urcă, pentru că coarda devine mai întinsă, iar bend-ul este mai ușor pe o chitară electrică decât pe una acustică. Vibrato este un bend foarte mic, de aproximativ un sfert de ton, făcut iar și iar, ca tremurul din nota lungă a unui cântăreț; adaugă susținere și expresie.

Hammer-on înseamnă că un deget al mâinii care apasă lovește coarda pe o baretă, ca un mic ciocan, ca să facă o notă să sune; pull-off înseamnă că degetul smulge ușor coarda în timp ce o lasă, trecând la o nouă înălțime. Amândouă schimbă nota doar cu mâna care apasă și sunt adesea folosite împreună. La slide, cânți o notă și aluneci cu degetul pe aceeași coardă până la altă tastă, sau porți un tub de metal (slide) pe un deget.

Și mâna care ciupește poate schimba sunetul. La palm muting, sprijini marginea palmei pe corzi lângă căluș, ca notele să iasă scurte și tăiate (staccato). Dacă chitara are un căluș tremolo, când apeși sau tragi de manetă înălțimea coboară și urcă, iar un tremolo cu dublă blocare poate schimba mult înălțimea și totuși revine acordat.

• Coardă liberăCiupește coarda cea mai groasă fără să apeși nimic: E2, nota cea mai gravă din acordajul standard.
• De la o coardă la următoareaCoarda a șasea liberă, E2, apoi coarda a cincea liberă, A2: corzi vecine, la o cvartă perfectă una de alta.
• Apăsarea unei tastePe aceeași coardă 1: E4 liber, apoi, apăsând tasta a 17-a, obții A5, cu 17 semitonuri mai sus.

Ambitus și notație

Chitariștii citesc în cheia sol. Dar muzica pentru chitară are un mic secret: notele de pe hârtie sună cu o octavă mai jos. Unele partituri pun un mic 8 sub cheia sol ca să-ți amintească; multe îl omit, dar sunetul este tot cu o octavă mai jos.

De exemplu, coarda a șasea liberă se scrie E3, E-ul de sub Do central, care stă sub a treia linie suplimentară de sub portativ. Ce auzi de fapt este E2, cam 82,4 vibrații pe secundă (calculat pornind de la A2 = 110 Hz). Cele șase corzi libere sună E2, A2, D3, G3, B3 și E4.

Cât de sus poți ajunge depinde de taste. Coarda 1, E4, urcă un semiton la fiecare tastă, așa că 22 de taste ajung la D6, iar 24 de taste la E6 (calculat după numărul de taste). Armonicele și bend-urile pot ajunge și mai sus.

Muzica pentru chitară vine adesea și cu tabulatură: șase linii care reprezintă cele șase corzi ale chitarei.

Ascultă

• Coarda cea mai gravă, E2Direct din doză, fără amplificator și fără efecte. Acesta este sunetul brut al coardei, înainte ca amplificatorul să-l modeleze.
• Coarda a cincea, A2Acordată la 110 vibrații pe secundă. Compar-o cu E2: o cvartă perfectă mai sus.
• Coarda a treia, G3Mijlocul chitarei. De aici până la coarda următoare de deasupra este o terță mare, nu o cvartă.
• Coarda liberă cea mai înaltă, E4Cu două octave deasupra coardei celei mai grave. Ascultă cât de subțire și strălucitoare este.
• Sus pe gât: A5Coarda 1 la tasta a 17-a. Coarda este scurtă, așa că nota este înaltă și se stinge repede.

Istorie și familie

În anii 1920, George Beauchamp, un chitarist de steel guitar din Los Angeles, voia un instrument cu coarde mai puternic. În 1931, cu ajutorul lui Adolph Rickenbacker, a făcut prima chitară electrică adevărată, iar în același an cei doi au înființat o firmă numită Ro-Pat-In, redenumită curând Electro String. Din cauza formei sale, chitara a fost poreclită Frying Pan („Tigaia”).

Harry Watson a sculptat prototipul de lemn în câteva ore; versiunea de serie era din aluminiu turnat. Cererea de brevet a fost depusă în 1934 și aprobată abia în 1937, iar oficiul de brevete nu putea decide la început dacă era un aparat electric sau un instrument muzical.

Gibson a scos prima sa doză electromagnetică în 1935 și a montat-o pe ES-150 în 1936. Chitaristul de jazz Charlie Christian a făcut-o celebră: datorită amplificării, chitariștii puteau ieși în față ca soliști.

Les Paul a construit o chitară electrică cu corp plin în 1941 și a dus ideea la Gibson în 1945. În 1950, Fender a lansat Esquire și Broadcaster (redenumită Telecaster în 1951), considerate de obicei primele chitare electrice cu corp plin produse în serie. În 1951, Gretsch a obiectat la numele Broadcaster, iar la începutul acelui an chitarele s-au numit Nocaster.

Prima chitară cu corp plin a firmei Gibson, Les Paul, a apărut în 1952, iar în 1954 Fender a lansat Stratocaster, cu trei doze. Ca să scape de bâzâit, Seth Lover de la Gibson a inventat humbucker-ul, folosit prima dată pe ES-175 în februarie 1957. În anii 1960, producătorii au început să adauge în preamplificator efecte precum tremolo, wah-wah și distorsiune.

Chitara electrică are multe rude. În aceeași grupă 513 sunt vioara electrică și piane electrice precum Neo-Bechstein și Yamaha Electric Grand. Fender Precision Bass, lansată în 1951, a fost prima chitară bas electrică de succes comercial.

1. 1931
   George Beauchamp și Adolph Rickenbacker fac Frying Pan
2. 1935
   Prima doză electromagnetică Gibson
3. 1936
   Gibson montează doza pe ES-150
4. 1937
   Brevetul lui Beauchamp este acordat (cerere depusă în 1934)
5. 1941
   Les Paul construiește o chitară electrică cu corp plin
6. 1946
   Gibson lansează doza single-coil P-90
7. 1950
   Fender Esquire și Broadcaster (redenumită Telecaster în 1951)
8. 1951
   Fender Precision Bass, prima chitară bas electrică de succes comercial
9. 1952
   Gibson Les Paul, prima chitară Gibson cu corp plin
10. 1954
    Fender Stratocaster, cu trei doze
11. 1957
    Humbucker-ul apare prima dată pe Gibson ES-175 (brevet acordat în 1959)
12. 1977
    Comutatorul Stratocaster trece de la 3 la 5 poziții

Primii pași și îngrijire

Prima ta chitară electrică ar trebui să fie comodă și ușor de cântat; dacă nu e, s-ar putea să nu mai ai chef să exersezi. Așază-te cu ea: mâna care apasă corzile trebuie să ajungă la capătul îndepărtat al tastierei. Dacă nu ajunge, alege o menzură mai scurtă, care are și o tensiune mai mică a corzilor și se apasă mai ușor. Cea mai des întâlnită problemă la o chitară nouă sunt corzile prea înalte față de tastieră (action), iar cel mai bine este să le regleze un tehnician de chitare calificat.

O chitară electrică are într-adevăr nevoie de un amplificator. Un set pentru începători conține adesea chitara, un acordor, o curea, un cablu, o husă, pene și un mic amplificator de studiu, iar multe amplificatoare de studiu au mufă pentru căști, ca să exersezi în liniște.

Dacă ștergi corzile după fiecare exercițiu, ele țin mai mult, iar curățarea regulată împiedică transpirația, praful și grăsimea să strice aspectul și senzația sub degete. Chitarele preferă o umiditate de aproximativ 45–55% și cam 18–24 °C; schimbările bruște pot face lemnul să se strâmbe sau să crape și pot produce bâzâit la barete. Dacă o chitară a stat într-o mașină, nu deschide cutia imediat într-o cameră cu aer condiționat.

Lemnul se umflă și se strânge de la un anotimp la altul, așa că înălțimea corzilor are adesea nevoie de un reglaj de sezon, iar trecerea la corzi de altă grosime înseamnă de obicei reglarea tijei din interiorul gâtului (truss rod). Dacă nu te simți sigur pe aceste reglaje, lasă-le pe seama unui tehnician calificat; Fender sugerează o verificare cam la fiecare 6 luni. Nu există un program fix pentru corzi noi: schimbă-le când sunt uzate, ruginite sau murdare ori nu mai sună strălucitor.

• Auzi un bâzâit prin amplificator? Dozele single-coil culeg ușor zgomotul rețelei electrice; humbucker-ele îl reduc mult.
• Un bâzâit când apeși o notă poate însemna că corzile sunt prea joase sau că temperatura și umiditatea s-au schimbat prea repede.
• Dezacordată după un bend? Pragul superior poate să nu fie destul de alunecos, așa că coarda se agață.
• Corzi: în general, cele mai subțiri se apasă și se trag (bend) mai ușor și sună mai strălucitor, dar se rup mai ușor; cele mai groase dau mai mult volum și susținere.
• Pene: penele subțiri se potrivesc de obicei pentru acorduri bătute; cele mai groase, pentru ritm și solo la chitara electrică.
• Ține pana ferm, dar nu prea strâns: prea strâns poate da crampe, prea slab și se clatină sau chiar îți zboară din mână.
• Dacă corzile sunt prea înalte sau gâtul este prea arcuit, corzile stau departe de tastieră și se apasă greu.
• Fender notează că, atunci când o chitară ajunge dintr-un loc cald într-o cameră rece, lemnul se strânge pe măsură ce se răcește, iar înălțimea poate scădea vizibil: acordeaz-o din nou.

Continuă explorarea

• Instrumentele cu coardeO coardă scoate sunet când vibrează. Află cum funcționează familia viorii, chitările și harpele și de ce, apăsând o coardă, nota se schimbă.
• VioaraCunoaște vioara: corzile G D A E, cum un arcuș dat cu sacâz ține coarda cântând, cum se cântă și ambitusul ei de la G3.
• VioloncelulVocea gravă și caldă a familiei viorii: cum face arcușul o coardă să cânte, cum stai cu el și corzile lui C G D A.
• Chitară acusticăChitara clasică (nailon) și chitara folk (corzi de metal): părți, de unde vine sunetul, cum cânți și prin ce diferă.
• Chitară basCel mai grav membru al familiei chitarei: cum lucrează dozele, cum ciupești și apeși corzile, ambitusul și istoria lui.
• UkuleleO chitară cu patru corzi din Madeira și Hawaii. Vezi părțile ei, de ce coarda G e mai sus decât C și cum bați un acord.