Melodia: cum se face o melodie
Melodia este partea pe care o fredonezi: o notă după alta, fiecare cu înălțimea și durata ei. Melodiile bune nu sunt la întâmplare. Au o formă, idei mici care revin, locuri unde să respiri și un moment care pare vârful dealului. Ascultă fiecare idee, apoi încearcă să scrii patru măsuri ale tale.
În această lecție
Melodia este o linie cu o formă
Trage o linie prin notele unei melodii și obții forma ei, numită contur. Unele melodii urcă precum scările, altele coboară alunecând, iar multe urcă și apoi coboară, ca un arc sau ca un val.
Forma schimbă starea. O melodie care urcă mereu și se oprește sus sună agitat, de parcă n-ar fi terminată. O melodie care urcă și apoi coboară înapoi sună liniștit și încheiat, ca atunci când arunci o minge în sus și o prinzi din nou.
- O melodie care urcă tot drumul și se oprește sus, încă așteptând.
- O melodie care urcă până în vârf, apoi se întoarce acasă.
Pași și salturi
Când o melodie trece la nota următoare din gamă, de exemplu de la Do la Re, acesta este un pas (mers treptat). Când sare peste note, de exemplu de la Do la Sol, acesta este un salt. Pașii sună lin și sunt ușor de cântat. Salturile sună îndrăzneț și luminos și te fac să fii atent.
Cele mai multe melodii ușor de cântat folosesc mai ales pași, cu câteva salturi. Celebra temă „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven merge aproape în întregime pe pași. „Twinkle, Twinkle, Little Star”, o melodie franceză tipărită prima dată în 1761, începe cu un salt de la Do în sus la Sol.
Un obicei util: după un salt mare, multe melodii se întorc și coboară înapoi pe pași, umplând golul peste care au sărit. E un sfat, nu o lege, dar ține linia melodică în echilibru.
- O melodie care merge doar la notele vecine.
- Același ritm și aceleași acorduri, dar fiecare mișcare e un salt.
- Melodia lui Beethoven (1824): aproape numai pași.
- Melodia franceză din 1761: un salt de la Do la Sol chiar de la început.
- Două salturi mari în sus, fiecare urmat de pași în jos.
Motivele: o idee mică ce revine
Un motiv este o idee scurtă, de doar câteva note, pe care o poți recunoaște din nou. Începutul Simfoniei a 5-a de Beethoven este unul celebru: scurt-scurt-scurt-lung, G G G E♭, apoi același tipar cu o treaptă mai jos, F F F D. O mare parte din acea parte a simfoniei crește din aceste patru note.
Compozitorii refolosesc un motiv și îl schimbă puțin de fiecare dată, așa că melodia pare în același timp cunoscută și nouă. Îl poți repeta exact, îl poți muta mai sus sau mai jos ca să înceapă pe altă notă (o secvență) sau îi poți inversa direcția, ca ce urca să coboare. Ascultă un motiv de cinci note folosit în trei feluri.
- Motivul, apoi din nou același motiv, apoi un final.
- Motivul mutat cu o treaptă mai sus, apoi încă o dată, ca urcatul pe scări.
- Motivul, apoi întors pe dos: ce urca acum coboară.
- Scurt-scurt-scurt-lung, de două ori: G G G E♭, F F F D (1808).
Frazele: unde respiră muzica
O frază este o propoziție muzicală. Multe fraze au cam patru măsuri, deși pot fi mai scurte sau mai lungi. Fiecare se termină cu un mic loc de odihnă: o notă mai lungă sau o scurtă liniște, unde un cântăreț poate respira. Acel loc de odihnă se numește cadență.
O melodie fără locuri de respirat sună ca cineva care vorbește fără să se oprească să ia aer. Ascultă aceleași note cu și fără respirații.
- Două fraze scurte, fiecare terminată cu o notă mai lungă și o respirație.
- Note asemănătoare într-un singur șir lung, care nu se oprește niciodată.
Întrebare și răspuns
Frazele vin adesea în perechi, ca o întrebare și răspunsul ei. Prima frază se oprește undeva unde pare deschis, adesea pe Re sau Sol, peste acordul V. Aceasta este o semicadență, o virgulă. A doua frază începe la fel, dar se termină pe Do, peste acordul I: un punct. Aceasta este o cadență autentică (perfectă).
Muzicienii numesc perechea antecedent și consecvent. Poți afla mai multe despre cadențe în lecția „Armonia”. Ascultă întrebarea singură, răspunsul singur și apoi pe amândouă împreună.
- Două măsuri care se opresc pe Re: sună neterminat.
- Același început, dar aterizează pe Do: gata.
- Întrebare, apoi răspuns: patru măsuri care par complete.
Punctul culminant
Multe melodii bune au un singur punct culminant, vârful dealului, atins adesea o singură dată și undeva după mijloc. Melodia urcă spre el, ajunge acolo, apoi se întoarce pe jos acasă. Pentru că ajungi acolo o singură dată, pare un moment special.
Dacă o melodie nu merge nicăieri sau lovește aceeași notă de sus iar și iar, pierde acel moment. E un sfat, nu o regulă, dar merită încercat în melodiile tale.
- Melodia urcă până la o singură notă de vârf în măsura 3, apoi se întoarce acasă.
- O melodie care rămâne tot timpul pe aceleași câteva note.
Scrie-ți propriile patru măsuri
Începe cu cele cinci note ale gamei pentatonice majore pe Do: Do Re Mi Sol La (C D E G A). Sună bine împreună în aproape orice ordine, așa că e greu să greșești (vezi lecția „Game”). Bate întâi din palme un ritm simplu, apoi dă fiecărei bătăi din palme câte o notă.
Fă din măsurile 1–2 o întrebare care se oprește pe Re sau pe Sol, iar din măsurile 3–4 un răspuns care începe la fel și se termină pe Do. Mergi mai ales la note apropiate, cu doar unul sau două salturi mari, și păstrează nota cea mai înaltă pentru măsura 3. Iată un exemplu făcut exact așa.
- Pentatonică, patru măsuri: întrebarea se oprește pe Re, răspunsul se întoarce acasă pe Do.
Încearcă: la pian sau pe o claviatură de telefon, folosește doar C D E G A (Do Re Mi Sol La). Cântă patru măsuri: măsurile 1–2 se termină pe D (Re), măsurile 3–4 pe C (Do), iar nota cea mai înaltă apare o singură dată, în măsura 3. Cânt-o apoi cu vocea. Aceasta este prima ta melodie.
Sunet de pian: Salamander Grand Piano, de Alexander Holm (licență CC BY 3.0).